Interviu realizat de Oana Cristea Grigorescu
Pe regizorul Bobi Pricop l-am descoperit în FNT-ul 2014, ca proaspăt absolvent al masteratului de regie de la UNATC cu multipremiatul spectacol Profu´ de religie de Mihaela Michailov de la Teatrul Național Craiova. Pisica verde de Elise Wilk de la Teatrul „Luceafărul” din Iași confirma peste doi ani, cu noi premii, o viziune racordată la cotidianul tinerilor, într-o echilibrată relație dintre actorie și tehnologie imersivă a publicului în universul spectacolului. Astăzi, Bobi Pricop e unul dintre vârfurile generației sale, aș fi spus tinerilor regizori căci nu a trecut pragul de 40 de ani, dar spectacolele sale probează maturitate și o constantă încredere în actor, ca pivot al arhitecturii spectacolelor sale. Într-un deceniu, s-au decantat patru direcții privilegiate în creația de scenă, pe care mi-am propus să le comentăm în acest interviu.
O.C.G.: O primă serie de spectacole se adresează copiilor și adolescenților. După Jocuri în curtea din spate de Edna Mazya, de la Constanța (2011), care marchează și debutul tău regizoral, Profu´ de religie de Mihaela Michailov (2013) și Pisica verde de Elise Wilk (2015) sau Șapte minute după miezul nopții de Patrick Ness (2024) au confirmat nu doar interesul pentru universul adolescentin, ci propun și soluții scenice consonante cu valorile și reperele tinerilor. Unde plasezi spectacolele tale pentru publicul tânăr și cum alegi limbajul scenic adecvat? Mă refer aici, de exemplu, la soluții ca silent disco din Pisica verde sau spațiul sonor transmis în căști la ultima premieră de la Teatrul Excelsior, Șapte minute după miezul nopții.
B.P.: Într-adevăr, atunci când gândesc un spectacol, mă interesează foarte mult publicul căruia mă adresez, și-asta dintr-un motiv foarte simplu: limbajul scenic este facilitator pentru mesaj, pentru emoție, pentru conexiune. Este vehiculul de care ne folosim pentru a spune, în teatru, poveștile pe care le considerăm relevante și valoroase. Poate fi vorba despre proiecții, instalații interactive, video mapping, performance digital, spectacol hibrid etc, important pentru mine este să descopăr drumul potrivit spre generarea unor emoții. Tehnologia e doar un instrument, nu un scop în sine. Iar în spectacolele adresate publicului tânăr, am ținut mereu cont de aceste aspecte și de integrarea în montările mele nu doar a unor tipuri de tehnologii imersive, dinamice, multimedia care să se adreseze direct modului în care adolescenții interacționează cu realitatea din jur, ci și a unui tip de discurs (anti)narativ, non-linear, care să oglindească felul în care comunică, platformele pe care le folosesc. Toate, pentru o experiență teatrală autentică, de cele mai multe ori multi-senzorială.
Nu putem ignora faptul că tinerii care vin la teatru sunt nativ digitali, obișnuiți cu un alt tip de raportare la lume și la modurile de comunicare, online și offline, și-atunci mi se pare că miza nu este un spectacol hiper-tehnologizat, ci o experiență teatrală care să-i captiveze, care să-i intereseze și care să însemne ceva pentru ei. Să-i convingă că sunt parte din experiență, să-i implice activ, la nivel emoțional și cognitiv, folosind tehnologiile pe care le cunosc, pentru a le dezvălui lucruri pe care le-ar putea cunoaște. Despre ei și despre lume.
O.C.G.: O altă zonă care te preocupă în mod deosebit e dramaturgia, fie că vorbim despre textul post-dramatic sau de disoluția convenției; de exemplu, montarea periodică a textelor lui Tim Crouch. Proxima premieră anunțată la Teatrul Masca, Toto!, e al treilea spectacol după Begginers la TNB (2020) și Un stejar de la Teatrul Tineretului Piatra Neamț (2017). Ce te interesează în acest tip de deconstrucție a convenției și a relației cu publicul?
B.P.: Mă interesează să testez convențiile, să chestionez limitele teatrului, ale imaginației, să găsesc moduri noi de a spune povești pe scenă. Și, în acest sens, mă interesează, bineînțeles, autorii ale căror abordări dramaturgice și performative provoacă o interogare a formelor tradiționale. Mi se pare că acest tip de deconstrucție, de disoluție, zona de experiment, face parte din evoluția fluidă a teatrului și ajută la crearea unei relații mult mai autentice cu publicul. Asta se întâmplă acum și în Toto!, noul meu spectacol de la Teatrul Masca, în care Tim Crouch propune un tip de plonjare sonoră în cele mai intime și subtile emoții inaudibile, într-o poveste la granița dintre vis și realitate, semi-fantastică, folosind dialoguri preînregistrate, fracturi narative, salturi temporale, dar cu toate astea n-ai nicio clipă senzația de nefiresc, de artificial.
În multe dintre spectacolele mele, granița dintre actori și spectatori se anulează sau se estompează, am refuzat de multe ori intriga clasică ori convenția celui de-al patrulea perete. Îmi doresc să propun, mai mult decât un eveniment teatral, o experiență, iar această rupere de formele obișnuite, de convenții îi face și pe spectatori mult mai atenți, mult mai curioși, mult mai conștienți de conversația artistică în care sunt participanți activi.
O.C.G.: Răspunsul tău la restricțiile din pandemie a fost teatrul online (Exeunt, Live, Ziua Z, #acedesiguranță). Care e raportul tău cu tehnologiile și device-urile, unde plasezi posibilitățile expresive ale noilor tehnologii?
B.P.: Folosesc tehnologia ca pe un instrument de lucru care ajută la generarea emoției. Odată cu mutarea teatrului în mediul digital, în contextul pandemiei de Covid-19, care a impus inclusiv accesarea trusei artistice de urgență, am descoperit că tehnologia poate avea și un rol creator, atunci când devine mediu performativ, așa că am exploatat și explorat acest potențial. Live, Exeunt, Ziua Z și #acedesiguranță sunt spectacole care reflectă aceste căutări, care ne-au permis să ne întâlnim, în spațiul virtual, în momentele în care teatrele erau închise. Și mi s-a părut important să cercetez noul mediu, tipurile de narațiuni și de dramaturgii adaptate acestor platforme online, care ne obligau să descoperim noi resurse de comunicare artistică, estetici alternative. În acea perioadă, când viitorul teatrului era incert și nu știam când și cum ne vom putea întoarce din nou la scenă, a fost extrem de valoros să încep un proces de învățare a unor mecanisme noi, a unor programe noi, să inițiez tot felul de colaborări creative cu specialiști în programare, cibernetică etc. Să învățăm împreună, de fapt, ce înseamnă aici și acum, în mediul digital. Și au fost niște experiențe foarte importante, pentru că am descoperit un nou tip de public, noi moduri de reprezentare, dar și că un mediu artificial poate uneori să amplifice o experiență emoțională.
O.C.G.: Diversitatea preocupărilor tale regizorale nu ocolește lucrul cu actorul. Ai o primă licență în actorie, și poate de aceea în regia textelor narative te interesează decuparea relației dintre personaje, susținute de scenografii care, adesea, determină soluțiile de joc. Mă gândesc la scenografia minimal-austeră, semicercul saunelor, din Conferința iraniană (TN Radu Stanca Sibiu), sau la jocul cu măștile pe figură din Trădare de Harold Pinter (TN Târgu Mureș, Compania Liviu Rebreanu) ca decizii care prin amplasarea în spațiu rezolvă întregul spectacol. Care e concepția ta despre regie când alegi texte narative?
B.P.: Tocmai pentru că sunt și actor, știu cât de important e să existe un spațiu sigur la repetiții, un spațiu în care să ne întâlnim, să colaborăm, să descoperim împreună lucruri despre noi, despre lume, despre spectacolul la care lucrăm. Aleg de obicei textele în funcție de temele, gândurile, subiectele care mă macină pe mine într-un moment sau altul, neinteresându-mă să dau verdicte, ci să cercetez, să înțeleg mai bine. Nici la repetiții nu vin cu soluții de-a gata, pe care să le dictez sau să le impun, mereu este vorba despre un proces colaborativ, iar marea bucurie este că mă surprind și pe mine lucrurile pe care le descoperim împreună. Bineînțeles că există înainte de repetiții ședințe de producție, în care e discutată o direcție estetică a spectacolului, în care ne gândim la un anumit concept, dar granițele sunt extrem de flexibile și este foarte interesantă această dinamică creativă, acest schimb de idei în cadrul echipei de creație. Mi se pare că rolul meu ca regizor e să am grijă ca toate aceste transferuri, schimburi, energii să servească spectacolului, poveștii pe care vrem să o spunem, dar călătoria până acolo e cea mai interesantă parte a procesului.
Foto 2:
Matei Arvunescu, Alex Popa și Marius Turdeanu în
Șapte minute după miezul nopții, r. Bobi Pricop
Teatrul „Excelsior” București
Credit foto: Volker Vornehm
Foto 3:
Niko Beker, Gabriel Pintilei și Dorina Lazăr în
Neliniște, r. Bobi Pricop
Teatrul „Odeon” București
Credit foto: Volker Vornehm
Foto 4:
Frumoasa și bestia, r. Bobi Pricop
Teatrul „Țăndărică” București
Credit foto: Andrei Roșianu
