Interviu realizat de Gabriela Lupu
La început de an, la Teatrul de Nord din Satu Mare, Compania Mihai Raicu, a avut loc o premieră de excepție și anume Așteptându-l pe Godot, de Samuel Beckett, în regia lui Ovidiu Caița. Despre acest spectacol atât de special am vorbit și noi cu regizorul.
G.L.: Spuneai că te bântuie de multă vreme acest text. De când mai exact?
O.C.: Da. Este unul dintre textele cu care am o relație veche, încă din vremea liceului, deci de vreo 20 de ani. Amuzant este că examenul de licență l-am făcut cu Ultimul Godot al lui Matei Vișniec. Profesorul meu coordonator, domnul Buricea, m-a întrebat de ce nu am făcut direct Așteptându-l pe Godot și am zis că încă mă antrenez. Iată că la atâta vreme distanță am încheiat antrenamentul.
G.L.: A avut o perioadă de incubație…
OC: A avut o perioadă de incubație, plus că nici nu am găsit timpul necesar. Dar tot răul spre bine, pentru că în lumea în care trăim se potrivește foarte tare acest text. Am impresia că în vremurile astea tulburi, teatrul absurdului devine din nou extrem de relevant. Aproape că îți vine să crezi că e un text contemporan.
G.L.: Apar în spectacol și figurile unor politicieni de azi, ale unor dictatori de azi de altfel. Trump, Putin, Kim Jong Un, apare chiar și Elon Musk…
O.C.: Hai să le zicem imaginile liderilor autoritari de acum. M-am raportat la ei pentru că lumea asta postapocaliptică pe care a imaginat-o Beckett are mare legătură cu totalitarismul și cu negaționismul din ziua de azi. Și cumva trebuie să realizăm că ne îndreptăm în direcția aia, dacă ne gândim cât de grave sunt lucrurile cu planeta, cu încălzirea globală, cu tot ceea ce distrugem pentru că suntem concentrați pe obsesii de putere și pe jocuri geopolitice. Nu ne gândim la problemele reale care ne duc în direcția în care merge textul lui Beckett.
G.L.: Pare că ni s-a urât cu binele?
O.C.: Da, asta e o constatare de bun simț. În momentele în care lucrurile par să meargă într-o direcție bună, noi o căutăm cu lumânarea.
G.L.: E o căutare și o așteptare care par fără sfârșit. Așteptându-l pe Godot e de fapt așteptarea lui God, a lui Dumnezeu?
O.C.: Beckett a zis că dacă ar fi vrut să îi spună Dumnezeu i-ar fi zis Dumnezeu. Oamenii așteaptă ca întotdeauna o salvare. Pentru unii e Dumnezeu, pentru alții e știința, pentru alții e empatia. Fiecare dintre noi așteaptă ceva. Nu am căutat ca prin spectacol să îl definim noi pe Godot, ci am vorbit cumva despre pericolele lumii în care trăim. Nu cred că rolul nostru este să dăm un răspuns concret: ce așteptăm și ce ne-ar putea salva, cu atât mai mult cu cât, la Beckett cel puțin, se amână seară de seară.
G.L.: Ce te-a atras, și încă din liceu, la textul lui Beckett? Erai un tânăr cu speranțe?
O.C.: Nu prea eram un tânăr cu speranțe. Speranța era un lux pentru generațiile care au crescut și s-au format în anii ’90. Pe atunci nu erau lucrurile foarte roz. Veneam din lumi care se destrămau și mergeam spre lumi pe care nu le înțelegeam și nu le cunoșteam. Sigur că fiecare am avut momentele noastre de speranță, dar care erau foarte repede năruite de realitățile imediate. Am fost o generație care era atrasă de zona culturală care vine din izolare, din postapocaliptic. Așa ne-am format și văd că, din păcate, lucrurile se îndreaptă cam în aceeași direcție. E prima dată după muți ani când simt că lucrurile ne scapă de sub control și că lumea se încăpățânează să persiste în greșeală, îndreptându-ne spre vremuri prin care noi am mai trecut cândva și nu foarte demult. Pentru că 100 de ani nu e foarte demult. Perioadele astea se repetă în mod constant în istorie și probabil că avem nevoie, de câte ori începem să visăm frumos, de câte un ciocan care să ne dea în cap și să ne aducă cu picioarele pe pământ.
G.L.: E foarte tandru și foarte uman spectacolul tău. Ți-a fost milă de personaje?
O.C.: Nu, nu mi-a fost milă de personaje. Este tandru și uman pentru că vorbim despre oameni, despre umanitate și atunci cum altfel am putea să vorbim despre aceste lucruri dacă nu așa? Asta a fost una dintre discuțiile pe care le-am avut împreună cu colegii mei actori. Cu toții simțeam că e nevoie de empatie ca să ne apropiem de poveștile personajelor.
G.L.: Cu toții îl așteptăm pe Godot?
O.C.: Da. Cu toții fără excepție așteptăm ceva care să ne dea speranță. Nu așteptăm neapărat o soluție concretă, ci mai degrabă un sentiment de siguranță. Dar acum lucrurile sunt foarte grave și vorbim de pericole care pasc umanitatea în întregul ei.
G.L.: Așteaptă lumea un Tătuc?
O.C.: Ăsta este și unul dintre sensurile pe care le dă Beckett în piesă și anume că așteptarea unui Tătuc nu e o soluție. Probabil că în mod constant avem nevoie de un Tătuc care să ne dea palme peste cap, numai că Tătucul ăsta dacă doar îți dă palme peste cap fără să îl intereseze cum te simți tu, ce vrei de la viață, ce aspirații ai este doar un bully și în niciun caz un educator. Nu cred că în mod real avem nevoie de tipul ăsta de autoritate.
G.L.: Ai simțit că ți-ai găsit actorii ideali?
O.C.: Da. Sunt actori cu care lucrez de ceva vreme. Sunt colegii mei cu care ne-am format un fel de a înțelege lucrurile, de a ne raporta unii la alții. Așa că da, este echipa ideală cu care puteam face acest spectacol. Nu îmi imaginez că aș fi putut lucra cu alții. Sigur, poate că există actori mai buni decât ei, dar pentru felul în care lucrăm noi sunt actorii ideali. E vorba despre Ciprian Vultur, Andrei Gîjulete, Roxana Fânață și Romul Moruțan.
G.L.: Faptul că ești director îți „mănâncă” fiorul artistic?
O.C.: Cel puțin la spectacolul acesta nicio secundă. Am lucrat excelent împreună. Știu că de obicei se zice asta cu „am lucrat foarte bine”, dar în cazul nostru chiar este adevărat. Nu a contat nimic altceva decât munca noastră. S-a creat o serie întreagă de jocuri și de povești ale noastre. A fost o perioadă de grație pentru noi, toți cei implicați în proiect.
G.L.: Îți amintești ce te-a atras prima dată la teatru? Încă mai ești îndrăgostit de teatru?
O.C.: Eram licean când am văzut primele spectacole de teatru. Nu am trăit vreun fel de magie specială. Nu am povești fabuloase despre asta. Știu că întâmplător am ajuns într-un grup care făcea teatru la Casa de Cultură din Satu Mare. M-am dus și eu mai mult dintr-o curiozitate de adolescent. Erau spectacole, turnee, gagici… Așa am ajuns să fac teatru. Asta mă scotea din rutina unei vieți normale de licean. Și am rămas atașat de lumea asta.
G.L.: Și așa ai dat la Regie…
O.C.: Așa am dat la Regie. Aveam o prietenă foarte bună care dădea examen la Regie la Cluj și așa m-am dus și eu. Am dat, am intrat, am terminat și iată-mă aici după atâta vreme. Nu m-am mai gândit la lucrurile astea de foarte mulți ani. Au rămas în trecut. Dar cumva lucrurile au mers de la sine. Și da, te îndrăgostești de meseria asta și rămâne tipul ăla de dragoste cu năbădăi, de love and hate. Bine, acum trăim în cu totul altă lume. Anii ’90 erau cum erau, acum e cu totul și cu totul altceva. Tot ce înseamnă societate, cultură în România s-a schimbat enorm în bine, cred eu, până la un punct.
G.L.: Aveți la teatru și secție română și secție maghiară, dar spectacolele sunt pentru toți spectatorii, indiferent de etnie, aveți subtitrare și în română și în maghiară?
O.C.: Da, dar nouă ni se pare normal. Este un oraș cu două zone culturale clare, română și maghiară. Sigur că mai sunt și altele de la nemți, de la ucraineni și romi, dar majoritatea spectatorilor noștri sunt în special români și maghiari. Sunt foarte mulți sătmăreni de limbă maghiară care vin la spectacolele trupei române și invers. Pentru noi asta este o stare de normalitate. Sunt și foarte multe familii mixte. Oamenii se apropie de teatru, iar treaba noastră este să îi apropiem și mai mult atât de teatru, cât și unii de alții. Facem și evenimente împreună cu secția maghiară, de la coproducții la showcase-uri. Nu cred că izolarea și băgatul fiecăruia în cutiuța lui duc la ceva bun. Oricum spectacolul de teatru are propria limbă care este pe înțelesul spectatorilor de orice etnice ar fi ei.
G.L.: Ești sătmărean?
O.C.: Da. Sunt sătmărean și când mi s-a propus să revin în orașul meu și ca director artistic al secției române a Teatrului de Nord am decis să mă reîntorc.
G.L.: Simți că trebuie să dai ceva înapoi comunității care te-a format?
O.C.: E obligatoriu să facem asta. Când am primit propunerea nu am stat prea mult să mă gândesc. Mi s-a părut normal și iată că m-am resătmărenizat. Sunt bucuros de chestia asta. Sunt foarte mulți sătmăreni în trupă, am crezut mereu că e important să te bazezi pe resursele culturale locale. Sunt oameni care s-au format aici, au plecat pe la facultăți în orașe mari, dar apoi au decis să se întoarcă, lucru perfect normal. Ținem legătura și cu foarte tinerii noștri spectatori, avem o trupă de voluntari foarte numeroasă, dintre care nu puțini se decid să facă teatru. Sigur, nu e suficient doar să fii sătmărean ca să faci parte din trupa asta.
G.L.: Aveți o trupă tânără, dar foarte puternică.
O.C.: Sunt multe orașe din țară cu trupe tinere și puternice. Iar cei din trupa noastră nu sunt dor tineri, ci și foarte talentați. Avem actrițe care au câștigat Gala Hop, Roxana Fânață și Raluca Mara, avem actori care colaborează și cu alte teatre, actori care fac film, sunt doriți. Avem un echilibru bun în trupă, cu actori tineri, dar și nu foarte tineri, cu multă experiență. Ei lucrează împreună în multe spectacole, este un transfer de experiență.
G.L.: Ce mai plănuiți la teatru?
O.C.: A venit Leta Popescu cu un spectacol după Shakespeare. Este un spectacol despre cum pretindem noi că știm Shakespeare, dar, de fapt, doar ni se pare. Și apoi un musical făcut de Cári Tibor.
Foto 1:
Foto: Suveg Karoly
Foto 2:
Ciprian Vultur, Andrei Gîjulete, Roxana Fânață și Romul Moruțan în
Așteptându-l pe Godot, r. Ovidiu Caița
Teatrul de Nord Satu-Mare, Trupa „Mihai Raicu”
Credit foto: Suveg Karoly
Foto 3:
Andrei Gîjulete, Ciprian Vultur, Roxana Fânață și Romul Moruțan în
Așteptându-l pe Godot, r. Ovidiu Caița
Teatrul de Nord Satu-Mare, Trupa „Mihai Raicu”
Credit foto: Suveg Karoly
