de Monica Andronescu
„Avem nevoie de structuri narative noi, care să vizeze pe de o parte cultivarea memoriei și, pe de altă parte, modelarea unui nou tip de responsabilitate morală și politică pentru a ieși din dictatura cu multe forme a Evului Mediu de astăzi”. Așa se încheie mesajul de Ziua Mondială a Teatrului, pe care regizorul grec Theodoros Terzopoulos l-a transmis în acest tulburat început de an 2025.
Care mai este astăzi scopul teatrului? Cât de mare mai este impactul lui? Ce poate schimba și cât de important este ca el să nu rămână autoreferențial într-o lume fragmentată, în derivă, robotizată, într-o neo-dictatură care acționează pe planuri multiple și care izolează și aneantizează individul?
Mesajul transmis de artistul grec este puternic și direct, ne confruntă cu problemele uriașe ale omenirii, de la încălzirea globală, cu tot ce aduce cu sine, topirea calotelor glaciare, dispariția a numeroase specii, înmulțirea evenimentelor meteorologice extreme, toate acestea ca urmare a impactului pe care ființa umană îl are asupra mediului, și până la problemele individului, însingurarea, dispariția comunicării reale care se întâmplă la adăpostul rețelelor de socializare ce au efectul advers, apoi manipularea mai grosolană sau mai subtilă practicată la nivel economic și politic. O oglindă așezată în fața unei societăți și a unei planete care și-a pierdut echilibrul și busola și care, în mod paradoxal, în cea mai evoluată dintre lumi trăiește, de fapt, un alt „Ev Mediu”, întunecat și absurd, incapabilă să găsească drumul spre lumină.
„Poate oare teatrul să audă SOS-ul pe care epoca noastră îl trimite în univers, într-o lume de oameni secătuiți, captivi în celulele realității virtuale, adânc înrădăcinați în izolarea lor sufocantă? Într-o lume a existențelor robotizate, într-un sistem totalitar de control și represiune care cuprinde întreg spectrul vieții?”
Un SOS el însuși, mesajul de Ziua Mondială a Teatrului e un apel la reconectarea cu mitul, cu forța dionisiacă, e un apel la forța ancestrală a teatrului care poate accesa acel fond adânc, originar, ce azi ar însemna o formă de trezire. În această perioadă întunecată și lipsită de repere, apelul la zeul Dionysos, zeul care „unește trecutul, prezentul și viitorul”, zeul care exprimă identitatea fluidă, „masculinul și femininul, divinul și animalicul, nebunia și rațiunea”, e, în fond, o trimitere către întrebarea ontologică fundamentală: „care este sensul?”.
Dincolo de întrebările cu care ne confruntă, cuvintele lui Theodoros Terzopoulos sunt un semnal de alarmă și o invitație la reflecție profundă asupra sensului teatrului, care ar putea avea forța de a ne scoate din „celulele realității virtuale” și de a anula acel „omniprezent sentiment de frică de Celălalt, de tot ce e diferit, Străin, care ne domină gândurile și acțiunile”. Teatrul ne poate aduce împreună și ne poate ajuta să ieșim din diversele tipuri de dictatură care domină planeta.
„Sunt întrebări care nu permit răspunsuri definitive, pentru că teatrul există și dăinuie datorită întrebărilor fără răspuns”, mai spune el, însă spoturile de lumină ar trebui să se îndrepte azi și asupra rănilor unei societăți care sângerează, pentru că teatrul nu poate rămâne indiferent la traumă.
