Interviu realizat de Gabriela Lupu
Marele Premiu al Galei Tânărului Actor Hop de anul acesta a fost obținut de Aurelian Culea, actor al Teatrului de Artă din Deva. Despre experiența acestui concurs am vorbit și noi cu Aurelian Culea.
G.L.: Cine este Aurelian Culea. Prezintă-te, te rog.
A.C.: Niciodată nu îmi este ușor să răspund la întrebarea asta, dar cred că mă aflu undeva la intersecția dintre experiențe și căutări. Ca o imagine de ansamblu: am 27 de ani și m-am născut la Constanța, într-un cartier de la marginea orașului. Am copilărit cu imaginea portului pe fereastră: macarale, vapoare și zgomotul marfarelor care intrau în port. Sunt zodia Leu, îmi place la nebunie să mă mișc, să ies la alergat. Îmi place mâncarea vietnameză și muzica pe ritmuri latino. Mă consider o persoană solară. Uneori mă arunc cu capul înainte, alteori sunt al naibii de reținut. Încerc, pe cât posibil, să mă implic activ, indiferent de ceea ce fac. Să simt că respir odată cu momentul pe care îl trăiesc.
G.L.: Ce a însemnat Gala Hop pentru tine?
A.C.: De departe, pentru mine, Gala Hop a însemnat una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am avut. Cred cu tărie în dezvoltarea noastră prin prisma întâlnirilor pe care le avem, pentru că, într-un fel sau altul, ne construim reciproc. Și „întâlnirea” cred că este un cuvânt foarte potrivit pentru a descrie tot ce s-a întâmplat atât în cadrul Galei, cât și în tabăra pre-Hop. Pentru că întreaga experiență pe care am avut-o nu am simțit-o deloc ca pe o competiție. Pur și simplu era nemaipomenit de frumos să întâlnesc oameni pasionați și dornici de muncă, alături de care să simt că mă dezvolt și cresc.
G.L.: Ce te-a îndemnat să te înscrii la concurs?
A.C.: Pe lângă oportunitatea și privilegiul de a lucra cu niște oameni pe care îi admir, a existat și o dorință puternică de a mă provoca pe mine însumi, de a mă arunca în cadrul unor parametri, în contexte care să mă scoată din zona de confort. Simțeam nevoia de a face ceva care să mă implice direct și într-un mod consistent. Uneori cred că ai nevoie să îți oferi singur anumite contexte, în urma cărora să simți cu adevărat că te dezvolți.
G.L.: Ce texte ți-ai ales?
A.C.: De mic mi-au plăcut poveștile, legendele, tot ce ține de mitologia antică. În anul I de facultate îmi plăcea tare mult să merg la cursul de Istoria teatrului universal pentru că simțeam că decodific sau că structurez mai bine niște lucruri de care eram atras și care, la 10-11 ani, îmi îmbogățeau copilăria. Mă interesau conceptele perioadei respective, cele din Grecia Antică: Hybris, Vina Tragică, Hamartia. Le studiam și le asociam cu experiențele mele de viață. Ce-i drept, într-o anumită măsură, o fac și acum. Cred că toată tragedia antică este plină de lecții foarte valoroase. Pentru mine, întregul univers plăsmuit din eroi și zei nu era ceva ce să țină de domeniul fantasticului. Reprezenta, și în continuare reprezintă, același sâmbure de adevăr al vieții, ambalat sub o altă formă. Așa că da, m-am bucurat să văd tema galei. Mi s-a părut ceva ofertant și provocator. În ce privește monologul directorului, cel de la proba impusă, cred că cea mai mare provocare a fost aceea de a realiza un moment în sine în decurs de o săptămână. Dar cred că esențialul este să îți placă, și nu un pic, ci mult. Iar mie mi-a plăcut teribil de mult să lucrez pe textul de la proba impusă. La proba liberă am ales monologul lui Creon din Antigona lui Sofocle. Iar la proba impusă am avut monologul directorului din piesa În zori, lumina e mai aspră, scrisă de Mihaela Michailov.
G.L.: Cu cine ai lucrat în tabăra pre-Hop?
A.C.: În tabăra pre-Hop am lucrat cu Andrei Măjeri. Întâlnirea și experiența pe care am avut-o alături de el au însemnat foarte mult din toate punctele de vedere – artistic și personal – și pentru asta sunt foarte recunoscător. Mi-a oferit sprijin și încredere în construcția întregului moment și nu numai. Uneori simt că întâlnirile pe care le ai au atâta consistență încât nici nu contează că se petrec în doar câteva zile. Iar asta a fost una dintre acele întâlniri care, pentru mine, reprezintă și va continua să reprezinte un reper pentru ceea ce înseamnă teatrul și pentru felul în care trebuie să te raportezi la el.
G.L.: Ce ți s-a părut cel mai dificil?
A.C.: Nu am simțit ceva ca fiind atât de greu. Poate partea cea mai dificilă am întâmpinat-o la proba liberă, în monologul lui Creon. Mai exact, în poezia textului. Trebuie să-l faci să fie al tău, să nu te fure versul. Imaginile pe care le expune să aibă conținut, să nu se rezume doar la o simplă descriere dramatică. Sunt cuvinte puternice, pe care în ziua de azi nu le mai folosim. Schimbarea de registru a fost, de asemenea, un lucru care mi-a dat de gândit. Mi-am construit prima parte a momentului într-o notă comică, iar cea de-a doua – cea în care urmează verdictul cu privire la cei doi frați – trebuia să fie altfel. Miza se schimbă, dimensiunea dramatică capătă altă consistență, iar acest lucru trebuie adus și simțit în fața publicului.
G.L.: Cum ai reacționat când ai primit premiul?
A.C.: Nu știu, nu mi-am conștientizat reacția pe moment, dar m-am bucurat tare mult odată ce am revenit cu picioarele pe pământ. Iar asta s-a întâmplat la câteva ore după anunțarea premiului.
G.L.: Ce reprezintă acest premiu pentru tine?
A.C.: E ceva ce îmi oferă încredere și motivație să continui și să mă dezvolt în ceea ce vreau și în ceea ce îmi doresc să fac. Evident, orice premiu vine cu un soi de validare, iar asta mai temperează un pic din sindromul impostorului. Dar prefer să nu-l privesc în felul ăsta. Mi se pare mult mai benefic și mai activ să te raportezi la un astfel de lucru ca la un îndemn de a continua să muncești, să cauți, să crești.
G.L.: Cu ce învățăminte, amintiri, experiențe ai plecat de la Gala Hop?
A.C.: Simt că am plecat cu multe lucruri frumoase și cu multe experiențe care m-au format. Tot drumul acesta, de la preselecții, în tabără, la Gala Hop, mi se pare că a fost precum ritualul de inițiere al unui erou din mitologia greacă. A început ca o provocare și s-a transformat într-un crez pe care doresc să-l păstrez cât mai nealterat posibil. Ba chiar să-l îmbogățesc. Uneori simt că mă reîndrăgostesc de meserie și îmi spun: „Doamne, dar eu nu am fost niciodată îndrăgostit de ea?”. Adevărul este că mereu sunt lucruri noi de descoperit, fațete, unghiuri care ne par insesizabile. E ca și cum ai descoperi o nouă stea în formațiunea unei constelații. O privești și tot ce simți este un amestec de recunoștință și de curiozitate, mânate de o dorință puternică de a descoperi și mai mult. Și cred că toate aceste stele apar în urma întâlnirilor pe care le avem.
Foto 1:
Credit foto: Marian Adochiței
Foto 2:
Credit foto: Andrei Gîndac
