de Doru Mareș
Frântură de istorie literară: Când, în 1880, I.L. Caragiale publica, în Convorbiri literare, Conu Leonida față cu reacțiunea (avea 28 de ani), este foarte probabil să fi citit Doamna McWilliams și trăsnetul, schița contemporanului său de peste ocean, Mark Twain, cu 17 ani mai în vârstă (vor muri la doi ani diferență, cel din urmă în 1910, Caragiale în 1912). Trama este relativ comună, românul simțind însă că umorul de situație al americanului poate fi ridicat polemic și politic la un nivel superior.
Frântură de istorie teatrală: În 1996, Anton Tauf, pe atunci director al Teatrului Dramatic din Baia Mare monta Conu Leonida… în teatrul pe care îl conducea (continui să cred că Tauf a generat superlativul montărilor după Caragiale) cu Paul Talașman, Nicoleta Bolcă, Nelia Mojolic și Ion Marian. O mai făcuse cu doi ani mai devreme și la Naționalul din Cluj, cu Bucur Stan, Maria Seleș și Ileana Negru. Varianta clujeană a obținut trofeul Festivalului Atelier la Sfântu Gheorghe, pe când Teatrul Andrei Mureșanu era condus de dramaturgul Radu Macrinici. Pată de culoare: prefectul vetrist (vezi istoria recentă) de Covasna de la vremea aceea semăna izbitor cu Bucur Stan și de aici „lung prilej (exploziv – n.m.) de vorbe și de ipoteze”. În fond, nu era nicio greșeală… NB: În ultimii 10 ani, Radu Macrinici este directorul Teatrului Dramatic din Baia Mare unde și Festivalul Atelier se simte foarte bine. Iar Caragiale nu se lasă.
Cum nici Adina Lazăr care propune, la Teatrul Dramatic din Baia Mare, o „fandacsie muzicală” cu pretext caragialesc, combinând vodevilul reactiv și cabaretul politic cu abilitatea și flexibilitatea actorilor băimăreni, în speranța de a face lumină într-o realitate haotică și cu potențial amenințător. Realitate a bănuielii perpetue și a degetului la buze, în stradă și pe scândură. Nu inutil primele cuvinte ale spectacolului, „Să fie lumină!”, devin dintr-o solicitare tehnică o cheie a întregului parcurs.
Pariul este unul distopic, ca să zic așa, dar ameliorarea e încă posibilă (nu a trecut atât din toamna și primăvara trecute pentru a ne fi străine împrejurările). Povestea e simplă: în contextul dat, un teatru încearcă să monteze ceva, dar să fie comedie „de autor român, să se vadă că ținem cu România”, însă în niciun caz unul ca Vișniec („e pervertit de Occident”) ori Sebastian („e evreu”). Clasicii de-afară sunt subversivi avant la lettre: Shakespeare, via Macbeth, îndeamnă la „uciderea conducătorului”, Ibsen, prin Un dușman al poporului, pare a trimite la noua președintă sub care în locul fiecărui spital „se deschid douăzeci de magazine naturiste”. Scrisoarea pierdută a lui Caragiale e prea „politică”, Noaptea furtunoasă „prea progresistă”, Conu Leonida… parcă-parcă… Și de aici o întreagă sarabandă a lui „nu se poate”.
Dacă dramaturgic pe alocuri lucrurile sunt prea „cu degetele-n ochi” – activismul în arte, fie el și „re-”, își conține propriile capcane –, în schimb actorii sunt convingători și de un farmec special. Regizoarea Casandra a Sandei Savolszky mustește de o revoltă cu eforturi temperate în fața constatării: „Tot ce ne iese pe gură/trece-ntâi pe la cenzură”. De notat deosebitele calități vocale ale actriței (de altfel și cântăreață profesionistă), în consonanță inspirată cu muzica live semnată de Petru Damșa. Cuplul caragialesc Efimița-Leonida, adică Ozana și Cazimir, actorii vremii ipotetice în care cuvântul de ordine este „să fie subversiv, dar să nu se înțeleagă”, așadar Inna Andriucă și Claudiu Pintican excelează în găselnițe cu haz, subînțelesuri ale unor vremi cu povești de-amor, modele de dexteritate în scenă și-n culise. Dora, potențiala Safta, a Larisei Miskolczi, este revoltata explozivă, gata de bătălii temperate, până la un punct, de inevitabilele compromisuri. În fine, managerul Costi al lui Mircea Gligor este un clasic hăituit al propriei condiții, observând cum instituția pe care se chinuie să o facă să supraviețuiască devine „un teatru municipal de dizidenți”: „De-astea vrem noi să transmitem prin teatru? Vrem. Dar nu putem.” Într-un sens, aura spectacolului este una a comediilor care numai ele și actanții lor știau cum treceau de cenzură, din deceniile șapte și opt ale veacului XX românesc. Ironia Adinei Lazăr aduce însă la zi temele, cu abilitate și persuasiv, căci e lumea în care fiecare receptor lucid își conține revolta și apetența (re)acțiunii.
Frântură de istorie paranormală: autorului textului de mai sus, conjudețean fiind cu Caragiale și conzodiacal cu Twain, nu-i sunt străine aspe(c)tarea planetelor și cvadratura cercului, drept care…
Teatrul Municipal din Baia Mare
reACȚIUNE
după I. L. Caragiale
Textul și regia: Adina Lazăr
Scenografia: Oana Barna
Compozitor: Petru Damșa
Distribuția:
Casandra – Sanda Savolszky
Ozana – Inna Andriucă
Cazimir – Claudiu Pintican
Dora – Larisa Miskolczi
Costi – Mircea Gligor
Nelu – Petru Damșa
Foto 1:
Inna Andriucă și Claudiu Pintican în reACȚIUNE, r. Adina Lazăr
Teatrul Municipal din Baia Mare
Credit foto: Cristi Popovici
Foto 2:
Larisa Miskolczi și Sanda Savolszky în reACȚIUNE, r. Adina Lazăr
Teatrul Municipal din Baia Mare
Credit foto: Cristi Popovici
