Dincolo de aparențe, istoria se repetă

de Jessica Sabrina Crainic

La Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroșani, Opinia publică s-a întors pe scenă, dar nu oricum, ci într-o versiune modernă, în regia lui Mihai Alexandru. Cu replici savuroase, situații în care râsul se împletește cu recunoașterea amară și personaje ce par desprinse din vecinătatea oricăruia dintre noi, spectacolul reușește să transforme satira clasică într-o poveste extrem de actuală.
Prin această adaptare nu se rescrie o comedie veche, ci se încarcă de energie contemporană, punând sub lupă aceleași mecanisme sociale. Montarea oferă, deopotrivă, râs și reflecție, arătând că opinia publică rămâne un personaj greu de ignorat, indiferent de timpuri.
Regizorul renunță la pretextul unei repetiții generale, din piesa lui Aurel Baranga, și păstrează comentariile lui Chitlaru, în timp ce acțiunea pare să înghețe în spatele lui. Sunt introduse elemente specifice lumii contemporane: spectatorii sunt avertizați că e posibil să se plictisească și să se uite pe telefoane, apar indicii spațiale precum Lupeni sau Târgu Jiu, ministrul presei amintește prin nume, ticuri și atitudine de un președinte de după perioada comunistă, angajații au cărți de joc printre dosare, iar Niculina Gologan este un personaj tipic zilelor noastre. Costumația personajelor, în schimb, redă aerul epocii.
Toată acțiunea se petrece în redacția ziarului „Făclia vie”, într-un decor simplu, dar cu multă recuzită. Două birouri puse de o parte și de alta a scenei au rolul de a sugera antiteza evidentă: angajații care muncesc și cei care se ocupă cu bârfe, reclamații, lingușeli și culesul „probelor” prin filmări și înregistrări pe ascuns. În fața scenei, un birou, al directorului, cu două telefoane la care răspunde doar cu aceleași cuvinte, repetitiv.
Spectacolul debutează cu agitația specifică unui birou de redacție la început de program. Personajele intră, își aduc cafele, bat la mașinile de scris, răsfoiesc dosare sau se prefac că muncesc. Aceeași scenă se repetă identic și la începutul actului II, semn că se complac cu toții în această rutină.
Directorul ziarului (Mihai Alexandru) dorește reducerea personalului din motive de economii la buget. Este propusă concedierea lui Chitlaru, unul dintre singurii angajați care muncea. Dintr-o confuzie se crede că acesta este prieten cu ministrul presei și situația se schimbă. Este avansat și i se dau mai multe atribuții. Când ministrul presei este revocat, se pune la cale concedierea lui Chitlaru, deși ziarul avea mare succes. Are loc o ședință de producție tipic comunistă la care sunt lăsați să vorbească doar cei care îl doreau concediat pe Chitlaru. Când apare noul ministru, prieten cu Chitlaru, situația se schimbă din nou. Finalul spectacolului este deschis, fiind propuse trei situații dintre care spectatorul, adică opinia publică, poate să aleagă.

Chitlaru (Cosmin Brehuță) este o fire sinceră și directă care contrastează puternic cu intrigile și zvonurile apărute în jurul său. În adaptarea modernă, Chitlaru rămâne ancorat în realitate, oferind spectatorului momente de comic autentic, dar și o oglindă a lumii contemporane. Unele replici, în afara acțiunii, fac referire la viața care trebuie trăită fără teama de a fi judecat greșit, la nebunia necesară uneori pentru că asta înseamnă să ieși din tipare. Replicile sale aparțin când actorului care îl interpretează pe Chitlaru, când personajului însuși în momentele în care scena îngheață, iar ceilalți rămân nemișcați ca într-o fotografie.
Prin comicul de caracter ies la iveală lingușitorii (Mihai Rădulea, Laurențiu Vlad, Sergiu Fîrte și Mihai Sima) care stau cu capetele plecate când intră directorul și îi dau dreptate indiferent ce spune. Ei sunt cei care răspândesc bârfele, muncesc puțin și îi spionează pe ceilalți. Lingușitorii lui Baranga, mereu cu zâmbetul fals pregătit, nu par deloc personaje demodate. Și astăzi îi recunoaștem, fie în birouri, fie în spațiul public, mereu gata să aplaude înainte de a gândi și să ridice în slăvi pe oricine le poate oferi un avantaj.
Secretara (Izabela Badovics) vorbește puțin, cu voce groasă, aduce cafele și băuturi, poartă fustă scurtă și tocuri înalte, își pilește unghiile în timp ce se preface că muncește, știe mereu ce își dorește șeful și îi vine în întâmpinare.
Pe de altă parte, Otilia (Amelia Toaxen) este angajata eficientă și muncitoare, îndrăgostită pe ascuns de șeful ei, dar care iese din scenă la ședința unde nu este lăsată să vorbească. Alături de ea, Dumitraș (Andrei Șchiopu), Pascalide (Dorin Ceagoreanu) și Turculeț (Daniel Cergă) completează echipa celor care muncesc și îl susțin pe Chitlaru. Replicile lor sunt comice, dar ascund o realitate a vremii: oamenii nu erau lăsați să vorbească dacă nu erau de partea care trebuie.
Punctul culminant îl constituie apariția noului ministru al presei (Radu Tudosie), care amintește de un fost președinte din România postcomunistă. Însoțit de doi bodyguarzi cu ochelari de soare, personajul este surprinzător prin mimică, limbaj și confuzia legată de adevărata lui identitate.
Remarcabilă este și apariția celor două femei – Niculina Gologan (Nicoleta Bolcă) și Maricica Tunsu (Corina Vișinescu) – care vin la sediul ziarului pentru a cere publicarea unor articole legate de problemele lor. Prima este tipul femeii adultere care nu se sfiește să recunoască public acest lucru, cealaltă este tipul angajatei harnice, victima nepotismului care îi distruge toată munca. Momentul muzical al Maricicăi Tunsu, marchează finalul primului act și oferă un prilej lui Chitlaru de a dansa și de a defini nebunia.
Din Opinia publică rămânem cu o concluzie simplă și incomodă: lumea nu s-a schimbat prea mult. Lingăii, bârfitorii, cei care își măsoară prestigiul după aplauzele altora există și astăzi, doar că și-au mutat scena. Spectacolul lui Mihai Alexandru ne face să râdem, dar și să ne recunoaștem, pe alocuri, în oglinzile deformate ale personajelor. Învățăm că bârfa, lingușirea și teama de judecata mulțimii nu sunt doar slăbiciuni de epocă, ci ne însoțesc și în prezent. Iar râsul pe care spectacolul ni-l provoacă nu e doar amuzament, ci și o formă subtilă de trezire: să învățăm să fim noi înșine, chiar și atunci când „opinia publică” strigă altceva. Așa cum ar spune unul dintre personaje: „Dacă am greșit, am greșit…”

Foto 1:
Mihai Sima, Mihai Rădulea, Daniel Cergă, Sergiu Fîrte, Andrei Șchiopu,
Amelia Toaxen în Opinia publică, r. Mihai Alexandru
Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroșani
Credit foto: Nimrod Bekesi

Foto 2:
Cosmin Brehuță și Amelia Toaxen în Opinia publică,
r. Mihai Alexandru
Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroșani
Credit foto: Nimrod Bekesi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *