de Cristina Enescu
Pentru acest număr am mers în spatele cortinei și am vrut să înțelegem puțin realitatea concretă cu care se confruntă teatrele. Care sunt problemele administrative, birocrația, legislația, procedurile, of-urile managerilor de teatre (de stat și private), care, invariabil, se răsfrâng asupra a ceea ce oferă acestea publicului.
Am lansat apelul de mai jos înaintea anunțării măsurilor de austeritate care încing spiritele zilele acestea. Unul dintre directori ne-a răspuns, onest, că în acest context consideră că răspunsul său ar fi din start irelevant și inutil. Și totuși, cum Teatrul a supraviețuit mii de ani, cel mai probabil o va face și în acest context tulbure. Astfel încât, cu onestitate și luciditate, iată răspunsurile pe care le-am primit la următoarele întrebări:
Teatrele de stat (și nu numai) sunt nemulțumite de mult timp că se confruntă cu un hățiș de obstacole legislative, birocratice și procedurale, care le complică inutil activitatea și influențează negativ în mod direct calitatea și atractivitatea producțiilor.
Care sunt principalele probleme de acest gen cu care vă confruntați și ce efecte au ele? Ce potențiale soluții vedeți?
Ana Ursu
Teatrul „Basca”, Timișoara:
Pe lângă energia și creativitatea sa recunoscută, teatrul independent din România se confruntă cu dificultăți financiare semnificative, care pun sub semnul întrebării stabilitatea și dezvoltarea sa. Aceste probleme sunt o realitate constantă și au un impact considerabil asupra modului în care funcționează acest sector.
Principala provocare este finanțarea precară. Spre deosebire de teatrele de stat cu bugete garantate, majoritatea trupelor independente se bazează pe finanțări ocazionale și pe vânzarea de bilete. Aceste surse sunt adesea insuficiente și, mai ales, imprevizibile, ceea ce face aproape imposibilă o planificare financiară pe termen lung.
Această situație afectează direct calitatea artistică și condițiile de muncă. Bugetele limitate restricționează accesul la tehnologie de ultimă generație, la scenografii complexe sau la colaborări costisitoare. Artiștii și echipele tehnice lucrează adesea pe proiect, fără siguranța unui contract stabil sau a beneficiilor asociate, ceea ce poate duce la demotivare și la necesitatea unor joburi suplimentare pentru a supraviețui.
Pe termen lung, aceste probleme financiare încetinesc inovația și dezvoltarea sectorului. Fără resurse pentru cercetare sau formare continuă, potențialul creativ este restrâns. E adevărat că artiștii din sectorul independent au transformat obstacolele în oportunități și lipsurile în inovație, dar, pe termen lung, această energie se estompează și apare în schimb oboseala cronică.
Pentru a asigura o evoluție sănătoasă a teatrului independent este nevoie de o abordare mai coerentă a finanțării. Soluțiile ar include programe de finanțare multianuale, o creștere a alocărilor publice, stimularea implicării private prin sponsorizări și donații, precum și dezvoltarea unor modele de finanțare mai diverse. Fără aceste schimbări, teatrul independent va rămâne într-o poziție vulnerabilă, în ciuda valorii sale artistice și sociale.
Florin Ionescu
Teatrul de Vest, Reșița:
Una dintre cele mai problematice distorsiuni e că, deși managerul este în teorie liderul instituției, în practică nu are instrumentele reale pentru a exercita leadership-ul. Nu poate recompensa performanța – legea nu îi permite.
Toate funcțiile sunt tratate egal, indiferent de gradul de implicare, dificultatea proiectului sau calitatea rezultatului, diferențierea se face doar în baza vechimii. Iar în loc să lucreze cu oameni, lucrează cu hârtii. „Hârtiile” – decizia pentru decizie, procedura la procedură, aprobarea pentru aprobarea unei propuneri – consumă energia și timpul necesar dialogului artistic. Până ajungi să implementezi vreo tentativă de inovație, te blochezi în lanțuri de avize, aprobări și ședințe care împing teatrul într-o inerție birocratică.
Legea nu este adaptată specificului muncii în artele spectacolului: artistul este răsplătit pe oră, nu pe creație, pe timp, nu pe rezultat. Reforma trebuie să vină din interiorul sistemului, cu sprijin legislativ real și înțelegere profundă pentru natura procesului artistic.
Mihai Panaitescu
Teatrul de Artă, Deva:
În activitatea Teatrului de Artă din Deva pe care îl conduc, obstacolele birocratice și legislative devin adesea piedici reale în calea creativității și eficienței. Departe de a fi simple formalități, aceste blocaje ajung să influențeze în mod direct calitatea producțiilor, ritmul de lucru, motivația echipei și relația cu publicul.
Una dintre cele mai grave probleme este blocarea posturilor și imposibilitatea angajării unor profesioniști într-un sistem care funcționează pe criterii formale, nu pe merit și competență. Chiar și în cazul unui post vacant, procedurile de deblocare durează luni de zile, sunt rigide, iar lipsa de flexibilitate descurajează orice efort de revitalizare a echipelor artistice sau tehnice.
De asemenea, legislația privind managementul instituțiilor de spectacole este depășită. Aceasta cere managerilor să performeze pe bază de criterii cantitative (număr de spectacole, grad de ocupare, etc) care nu reflectă adevărata valoare artistică sau impactul cultural. Mai grav, subfinanțarea severă și obligația de a menține posturi ocupate indiferent de performanța angajaților (mai ales în segmentul administrativ și tehnic) încurajează stagnarea și mediocritatea, făcând aproape imposibilă restructurarea echilibrată a echipei. Pe lângă acestea, ne confruntăm cu un volum exagerat de raportări, avizări și documentații, deseori redundante sau inutile, care consumă timp prețios și deturnează energiile de la misiunea principală: creația artistică. Controalele financiare sunt aplicate după grile contabile, fără înțelegerea specificului cultural, iar orice abatere formală, chiar și în lipsa unei fapte prejudiciabile, este tratată cu aceeași severitate.
Din perspectiva mea, soluțiile nu pot veni doar de la autoritățile centrale, deși este nevoie urgentă de o reformă legislativă coerentă în zona culturii. Este esențial ca societatea civilă, comunitatea teatrală și chiar publicul să susțină ideea că teatrul nu este doar un serviciu public, ci un organism viu, care are nevoie de libertate, suplețe și încredere din partea statului. Iar această libertate înseamnă, uneori, și mai puțină birocrație, mai multă autonomie și o selecție riguroasă a valorii umane. Avem nevoie de manageri cu viziune, nu contabili înlănțuiți de proceduri. Avem nevoie de colaboratori tineri și performanți, nu de „ocuparea posturilor” ca scop în sine. Iar pentru toate acestea, avem nevoie de o voință reală de reformă, nu doar de cosmetizări sau strategii pe hârtie.
Lucian Vărșăndan
Teatrul German de Stat, Timișoara:
Una dintre cele mai mari dificultăți cu care ne confruntăm este imprevizibilitatea bugetară. În condițiile în care contractele de management se întind pe o perioadă între trei și cinci ani, ar fi normal, logic și absolut necesar ca bugetul instituției să fie cunoscut sau estimat cu un grad rezonabil de acuratețe pentru întreaga perioadă contractuală.
În realitate, însă, bugetul este alocat anual, adesea cu întârziere, iar acest lucru creează o stare de nesiguranță, afectând grav planificarea producțiilor, strategia repertorială, angajamentele externe și relațiile cu colaboratorii din țară și din străinătate. În lipsa unei previziuni clare, nu putem construi în mod coerent, nu putem angaja cu încredere și nu putem propune proiecte consistente. Se lucrează, așadar, într-un climat instabil, care este, paradoxal, incompatibil cu rigoarea pe care o cere, de exemplu, evaluarea anuală a contractului de management.
Pe lângă acest aspect, o problemă de fond o reprezintă aplicarea necritică, fără niciun fel de adaptare, a regulilor valabile în administrația publică asupra instituțiilor de cultură. Acestea funcționează după aceleași reguli de achiziții publice, aceleași norme de control financiar preventiv, aceleași standarde de audit și raportare ca orice altă instituție bugetară, ignorând complet specificul procesului artistic. Se aplică aceleași filtre administrative unui spectacol de teatru ca unei investiții în infrastructură, ceea ce generează nu doar blocaje, ci și un tip de gândire birocratică profund dăunătoare. Nu doar că se inhibă creativitatea, dar se și mută centrul de greutate al activității spre respectarea unor reguli nespecifice domeniului.
Într-un plan mai larg, trebuie spus clar: sistemul actual de funcționare și administrare a culturii nu este adaptat realităților și nevoilor din domeniu. Vorbim de un cadru legislativ depășit, birocratizat în exces, fără o viziune coerentă, fără asumare politică și fără un dialog consistent cu profesioniștii domeniului. Această rămânere în urmă nu este doar o problemă administrativă – ea are ca efect scăderea relevanței instituțiilor de cultură, demotivarea personalului și imposibilitatea de a răspunde prompt la provocările societății actuale. Lipsa mobilității, lipsa instrumentelor administrative, cvasi-imposibilitatea de a încheia parteneriate pe termen lung – toate acestea sunt efecte directe ale unui cadru care în loc să susțină, frânează.
Soluțiile nu pot veni decât printr-un demers legislativ serios și asumat. Avem nevoie ca legiuitorul să recunoască specificul domeniului cultural și să acorde prioritate unei inițiative care să adapteze modalitățile de funcționare și reglementările administrative nevoilor reale ale teatrelor și ale celorlalte instituții de spectacol. Nu este vorba despre privilegii sau excepții, ci despre funcționalitate. Cultura nu poate fi administrată la fel ca asfaltarea unui drum. Dacă nu intervenim legislativ și sistemic, vom continua să lucrăm în regim de avarie, cu rezultate din ce în ce mai fragile. Pentru a redobândi sens și forță, sistemul teatral are nevoie de o finanțare pe măsură, de încredere, de autonomie reală și de un cadru legislativ care să reflecte specificul și complexitatea sa.
Laurențiu Pleșa
Teatrul pentru Copii și Tineret „Merlin”, Timișoara:
Ca manager al unui teatru public dedicat copiilor și adolescenților, resimt acut lipsa de flexibilitate a cadrului legislativ actual. Procedurile de achiziții, de angajare sau de promovare sunt excesiv de birocratice și nu țin cont de specificul artistic – care presupune uneori reacție rapidă, adaptabilitate și libertate de creație. Ne este imposibil să atragem tineri valoroși în lipsa unor posturi disponibile, iar mecanismele greoaie blochează colaborarea cu artiști independenți. Cultura pentru tineri are nevoie de suflu nou, dar legislația o ține pe loc. Cred că e timpul pentru un dialog sincer între autorități și comunitatea teatrală, bazat pe încredere și pe nevoia reală de reformă, în care autonomia instituțiilor să nu mai fie doar o lozincă, ci o condiție funcțională.
