de Nona Rapotan
În 2025, sectorul cultural românesc are parte de o subfinanțare mai mică decât în oricare din anii postrevoluționari. Asimilat unei instabilități politico-economice, (dez)interesul pentru activitățile culturale dă măsura dezastrului: din ce în ce mai puțin public în sălile arădene de teatru, producții teatrale îndoielnice sau care nu pun problema interpretării de ordin estetic și un nivel de înțelegere (decriptare) a ceea ce numim generic „spectacol” din ce în ce mai precar. Paradoxul face ca mai toate funcțiile din sectorul cultural bugetat din fondurile publice să fie vânate de politicienii momentului, pentru că, nu-i așa, ai vizibilitatea asigurată și poți să nu faci nimic, scuza extrem de des auzită „nu sunt bani” acoperă orice incompetență. Cu toate acestea, teatrele și celelalte instituții de cultură nu mor, după cum nu dispar chiar toți managerii (foarte) buni, care cunosc bine domeniul și, mai ales, care vor să facă ceva pentru comunitatea locală.
La Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, Bogdan Alexandru Costea este manager de niște ani și actor al trupei de și mai mulți ani. Om al locului, cunoaște bine nevoile culturale ale comunității și știe cum s-au schimbat interesele acesteia pentru actele culturale de-a lungul vremii. Clădirea în care funcționează teatrul necesită urgent o reabilitare care să o facă prietenoasă din toate punctele de vedere, dar chiar și așa repertoriul stagiunii este gândit astfel încât compromisul (dacă și cât există) să funcționeze în favoarea tuturor, artiști și spectatori deopotrivă. Spectacole create special pentru Sala Mare sau pentru Sala Studio, în formule diferite, de la monologuri, duete și până la montări cu distribuție numeroasă, toate sunt menite să fidelizeze publicul, dar în aceeași măsură să atragă noi spectatori. E complicat de atins obiectivul acesta, pentru că orașul e supus unei depopulări masive, asociată și cu un proces de îmbătrânire accentuat. Sectorul industrial nu mai este bine reprezentat pe plan economic, apropierea de graniță facilitează migrația, iar plecarea tinerilor la studii în alte orașe este acceptată ca parte a unui proces natural, firesc. Așa se explică faptul că nici măcar la premiera cu care s-a deschis showcase-ul de anul acesta, Zeul măcelului de Yasmina Reza (regia Kedves Emoke), sala n-a fost plină ochi. Între 10 și 22 mai, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad a fost gazda Festivalului Internațional de Teatru Nou (FITN), ediția a X-a, cu tema „Oglinda”. Primele zile au fost dedicate showcase-ului, în program regăsindu-se spectacolele montate în ultimul an.
În stagiunea curentă, trupa arădeană are în portofoliu producții pentru toate vârstele și toate gusturile și chiar dacă trupa nu e foarte numeroasă și nici cu toate generațiile foarte bine reprezentate, reușește cu fiecare nouă reprezentație să-și etaleze profesionalismul. Zeul măcelului de Yasmina Reza, în regia lui Kedves Emoke, îi are în distribuție pe actorii Carmen Vlaga Bogdan, Carmen Butariu, Andrei Elek, Marian Parfeni, Ioan Peter, Angela Petrean-Varjasi, Zoltan Lovas și Alina Vasiljević. O comedie de situație, un spectacol gândit să provoace hohote de râs, cu scenografie care susține cele două povești în paralel, fără să fie nevoie de multe artificii de ordin tehnic; pe alocuri puțin prea evidente situațiile de comic, frizând parodicul, deși spectacolul nu e sub semnul acestui gen, ceea ce induce uneori confuzie celor din sală. Duetele de actori sunt bine alese, astfel încât cupletele asigură identitate momentelor, iar tranziția de la un cuplet la celălalt se realizează cu ajutorul jocului de lumini. Centrii de acțiune diferiți din punct de vedere scenografic, nu și al subiectului, rezolvări diferite ale jocului, pentru ca în final să avem parte de un singur deznodământ, unificator, cum altfel, din toate punctele de vedere.
Al doilea spectacol din showcase a fost Visul unei nopți de vară, după William Shakespeare (cu inserţii contemporane ale trupei de actori), în regia lui Cristian Ban. Cu premiera în noiembrie 2024, adaptarea textului shakespearian nu e una foarte coerentă, din punctul meu de vedere, deși Ban a gândit montarea pe un tipar specific lui: toți actorii în scenă, momentele muzicale bine reprezentate în economia spectacolului, dar de această dată inserțiile contemporane sufocă textul original. Accentul s-a mutat pe povestea de dragoste și pe felul cum este percepută social astăzi o relație de iubire, aici intervenind inserțiile contemporane, pentru că iubirea vine la pachet cu anxietatea (încep să cred că din ce în ce mai puțini contemporani știu cu adevărat ce este anxietatea, dar asta e o discuție separată), insomnia, instabilitatea psihică și singurătatea. Scenografie minimalistă, cu accent pe costume și lumini, o rezolvare tehnică la care apelează din ce în ce mai des regizorii în ultimii ani, din motive de buget, dar și din altele, mai puțin evidente profanilor.
Dacă primele două spectacole din showcase s-au jucat în Sala Mare, cel de-al treilea a avut loc la Sala Studio. Aflat la etajul al treilea al teatrului, Studioul este ofertant din punct de vedere tehnic, fiind bine dotat din acest punct de vedere și, trebuie să o spun, mult mai primitor decât Sala Mare, care se cere urgent renovată. În intimitatea specifică unui astfel de spațiu am văzut Respirații de Duncan Macmillan, în traducerea lui Mircea Sorin Rusu și regia aceluiași Cristian Ban. Calița Nantu și Alex Popa, tineri actori ai teatrului arădean, joacă un cuplu de proaspăt căsătoriți care se confruntă cu o dilemă cu consecințe morale ce se dovedesc fatale pentru existența lor împreună.
Duncan Macmillan este un scriitor contemporan care cunoaște foarte bine problemele societății și reușește să scrie de fiecare dată texte care ating spectatorii, indiferent în ce formule ajung acestea pe scenă. La teatrul arădean a mai fost montat un text de-al lui, Don Juan se întoarce de la război, în regia lui Horia Suru, cu o distribuție (feminină) foarte ofertantă pentru trupa teatrului. Respirații surprinde prin actualitatea subiectului, dar și prin maniera în care dramaturgul sondează natura umană, astfel încât spectatorului să-i rămână suficient spațiu de reflecție personală: cât de diferiți suntem, când, de fapt, problemele ne sunt aceleași. Foarte buni cei doi actori în roluri pe care și le-au asumat în totalitate și, chiar dacă tranzițiile de la un moment la altul al acțiunii nu sunt foarte bine evidențiate (aici vorbim de o decizie a regizorului, nu a actorilor), în final spectatorii ies din sală într-o stare meditativă născută din introspecțiile și sondările naturii umane realizate de Duncan Macmillian.
A urmat Luntrașul de Jez Butterworth, ultimul text tradus de regretatul Bogdan Budeș, în regia lui Horia Suru. Roxana Sabău a fost nominalizată la Premiile UNITER 2025 pentru rolul din acest spectacol, iar în distribuție îl găsim și pe Bács Miklós, celebrul actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, mulți ani profesor al facultății de profil din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Despre spectacol am mai scris în diverse locuri, de aceea nu insist aici prea mult asupra calității lui. Indiscutabil este cel mai bun spectacol al momentului pentru trupa arădeană, cu o distribuție în care regăsim actori din toate generațiile și cu o scenografie care este pe placul publicului și specialiștilor, deopotrivă, ceea ce se întâmplă mai rar. Faptul că textul s-a montat pentru prima oară în România a trecut aproape neobservat în rândul criticilor, un lucru de neînțeles pentru mine, pentru că subiectul este unul de actualitate: conflictul inter-religios care generează victime inocente de ambele părți și care marchează destinele unor familii întregi. O mențiune specială: în Luntrașul joacă Ovidiu Ghiniță, un actor cu o carieră frumoasă, în care se regăsesc roluri grele, de care s-a achitat cu brio întotdeauna – o plăcere să-l revăd jucând de fiecare dată.
Showcase-ul s-a încheiat cu două spectacole regizate de Radu Iacoban, Aniversare, producție a teatrului arădean, și Un inamic al poporului, realizat la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, montare care a fost inclusă și în programul FITN 10. La final, am participat la conferința „Oglindă. Realitate. Prezent.”, alături de regizorii spectacolelor prezentate în showcase: Kedves Emoke, Cristian Ban (care este și angajatul teatrului arădean), Horia Suru și Radu Iacoban. Un lucru remarcat și de gazda conferinței: toți au în portofoliile personale spectacole pe texte contemporane, dar și clasice, piese cu distribuții numeroase, dar și monodrame sau duete. Un detaliu care ne arată preocupările acestora pentru explorarea zonelor de interes ale spectatorilor, fiind preocupați cu toții de atragerea publicului în sălile de spectacol, mai ales al celui tânăr. O conferință la care am revăzut o bună parte din trupa Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad, ceea ce nu prea se întâmplă prin alte părți, prilej numai bun să împărtășesc cu mulți dintre ei opinii despre lumea teatrului românesc contemporan.
Am revenit la Arad după o pauză de câțiva ani, cu bucuria de a revedea trupa întinerită și destul de bine sudată. În schimb, m-a întristat să văd locuri goale la reprezentații, ceea ce înseamnă că pandemia a lăsat urme adânci în mentalul colectiv local. Revenirea în sălile de spectacol se face lent și ține de domeniul evidenței că trebuie gândită o strategie pe termen lung, pentru aplicarea căreia să fie implicați și factorii decidenți locali, dar și alți parteneri culturali ai teatrului. Turneele sunt costisitoare, dar necesare în viața unei trupe și poate că ar trebui gândit pe viitor și un astfel de program. Teatrul arădean are nevoie de proiecte și spectacole care să pună în evidență potențialul fiecărui actor în parte și care să contribuie la stabilitatea acesteia. Rămân cu speranța că showcase-ul din deschiderea FITN 10 a contribuit la creșterea vizibilității în rândul specialiștilor, pentru că la Arad au fost prezenți critici, teatrologi, manageri de teatru din România. Sper ca în 2026 să văd montări noi și mai bune decât cele prinse în repertoriul actual, pentru că-mi place să observ evoluția în timp a unor trupe și mă bucur de fiecare schimbare în bine a acestora.
Foto 1:
Carmen Butariu, Andrei Elek, Ioan Peter, Angela Petrean-Varjasi în Zeul măcelului,
r. Kedves Emöke
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad
Credit foto: Laurian Popa
