Clemens Bechtel, directorul artistic al
Teatrului German din Timișoara:
„E indispensabil, astăzi, să dialogăm și să colaborăm cu oameni și culturi diferite”
Regizorul german Clemens Bechtel are o experiență de 3 decenii ca regizor freelancer în Europa și Africa. A început să colaboreze cu Teatrul German timișorean în 1995. De atunci a tot revenit acolo, deși a colaborat și cu alte teatre din țară, iar din această toamnă a acceptat o nouă provocare cu bătaie lungă la Timișoara.
Timișoara o iubește în mod particular pentru multiculturalitatea și deschiderea sa unică. „Nu știu niciun alt oraș”, spune el, „în care o singură mare clădire să găzduiască trei teatre în limbi diferite, ceea ce arată foarte bine cum conlucrează diferitele culturi, totodată păstrându-și propria moștenire culturală.” E nevoie de deschidere într-un asemenea context, spune el, și această trăsătură e o parte integrantă din identitatea Timișoarei care îi place enorm.
Am discutat cu Clemens Bechtel despre ce iubește la capitala Banatului, experiența sa internațională, rolul teatrului în lumea în care trăim, dar și despre ce pot găsi tinerii în experiența teatrală, de ambele părți ale scenei.
C.E.: Cu ce gânduri începeți activitatea de director artistic al Teatrului german timișorean?
C.B.: După 30 de ani de activitate de freelancer internațional, e interesant pentru mine să abordez un teatru în ansamblul său, să gândesc dezvoltarea echipei și a direcției teatrului pe termen lung, mai ales că acesta este unul din teatrele importante din România. Încă trebuie să îmi găsesc rolul aici, dar cu siguranță îmi doresc ca, la sfârșitul mandatului meu, cei din teatru să simtă că cel puțin am făcut ce am putut mai bine.
C.E.: Ce v-a determinat să lucrați în Africa?
C.B.: Totul a început cu niște călătorii pe care le-am făcut acolo, apoi am cunoscut diferiți oameni de teatru. Și astăzi fac parte dintr-o fundație care sprijină cultura în Africa. Am început mai întâi cu niște proiecte în Mali, apoi și în alte părți. Teatrul în Africa este cu siguranță altceva decât teatrul în Europa, dar chiar și în interiorul continentului african există multiple experiențe ale teatrului. A fost o experiență care m-a îmbogățit și încă îmi face plăcere să lucrez acolo, dar în ultimii ani am fost mai puțin implicat personal, ca regizor. Astăzi a ajuns să fie puțin ciudat, dacă ești un regizor alb, european, trebuie să ai grijă cum lucrezi acolo, ca lucrurile să nu se interpreteze în cheie postcolonialistă să spunem. Însă rămân interesat de tot felul de experiențe multiculturale și interculturale, din diferite perspective, culturi și țări.
C.E.: Într-un context contemporan din ce în ce mai global, ce valoare vedeți în multiculturalitate?
C.B.: E extrem de importantă, nu doar pentru că folosim și consumăm cu toții produse din toată lumea.
Dacă suntem o societate și o economie globale, atunci e necesar să avem și schimburi culturale și de valori între oameni din diferite părți ale lumii. Ne place sau nu, trăim într-o lume globală, cu probleme care ne influențează pe toți, și le putem aborda cel mai bine împreună. E de fapt o condiție necesară în ziua de azi, să interacționăm și să avem contact unii cu alții, să intensificăm dialogul între diferite culturi.
C.E.: Credeți că teatrul poate, realist vorbind, să ajute la abordarea provocărilor lumii de astăzi?
C.B.: Și da, și nu. Cred că nu ar trebui să supraevaluăm funcția teatrului. Da, este o formă de artă și de divertisment în care se pot întâlni oameni din diferite culturi, se poate dialoga, dar dacă omenirea întreagă nu e în stare să gestioneze anumite probleme, cum ar putea teatrul să o facă? Sigur, noi cei din teatru putem să ne aducem contribuția, să aducem un model de deschidere și dialog, dar scopul nostru principal este să fim o formă de entertainment și să punem anumite întrebări despre starea lumii, nu putem să îi rezolvăm problemele.
C.E.: Totuși, cele trei teatre din Timișoara, spre exemplu, nu oferă societății un model de colaborare și dialog?
C.B.: Ba da. Însă, vedeți, acum 4-5 ani am lucrat în Gaza cu un grup de teatru feminist. A fost extrem de interesant atunci, dar în contextul actual, mai are teatrul în Gaza vreun sens? E imposibil, femeile cu care am lucrat cine știe unde și cum sunt. Există încă proiecte culturale, spre exemplu care aduc laolaltă israelieni și palestinieni, și e important. Pe de altă parte, e totuși un lucru destul de mic în situația generală.
Când am lucrat în Burundi, spre exemplu, care era atunci pe marginea unui război civil, am fost totuși foarte uimit să văd curajul unor oameni de teatru, care încercau să mențină vie viața culturală. Deci da, teatrul nu poate oferi soluții care țin de politic, dar poate oferi exemple bune despre cum oamenii se pot întâlni și pot colabora în mod civilizat.
C.E.: În ciuda nebuniei care ne înconjoară, totuși pofta de teatru există în continuare. Mai există o nevoie de teatru astăzi, sau a devenit doar una din multele forme de divertisment ce ne înconjoară?
C.B.: Pentru mine e foarte interesant caracterul analog al teatrului (și e de urmărit cum va evolua în continuare), adică faptul că oamenii vin laolaltă într-un spațiu anume, văd ceva pe scenă interpretat de alte persoane, există un schimb de energie, de sentimente, e o experiență nouă de fiecare dată. Ceea ce e uimitor, în aceste vremuri când totul tinde să devină digital. Calitatea teatrului de a fi o experiență în principal non-digitală, vie, este fascinantă. Asta cred că este și șansa lui pentru viitor.
C.E.: Credeți că teatrul vorbește astăzi pe limba tinerilor și îi poate interesa încă?
C.B.: Da, pentru faptul că e o experiență mai lentă decât mersul lumii, să spunem. Ne facem bine „să o luăm mai încet”. În plus e o experiență reală, ceva ce poți atinge, mirosi. Nu sunt printre cei care descriu teatrul drept un spațiu „sacru”, dar această calitate a sa, de a fi real și a ne face să încetinim ritmul (chiar dacă uneori riscă să fie plictisitor prin asta), e ceea ce îl face în continuare atractiv, inclusiv pentru tineri.
Mi-am făcut teza de masterat pe teatrul-dans din sudul Indiei numit Kathakali, unde existau în temple spectacole care începeau la apusul soarelui și se terminau la răsărit, durau în jur de 8 ore. Era dificil de urmărit, plictisitor la un moment dat, dar totuși o experiență pe care nu o să o uit, cum actorii performau pe viu chiar și după atâta timp. Era ceva foarte viu, o calitate intrinsecă a teatrului, care este așadar și șansa lui.
C.E.: Pentru adolescenții și tinerii care poate au o reticență în a îl descoperi – de ce să guste această experiență?
C.B.: Cred că e foarte interesant să fii nu doar parte din public, ci să încerci și tu să faci teatru într-o formă sau alta, chiar dacă nu vei ajunge să lucrezi în acest domeniu. Eu ador repetițiile, atunci se vede cât de frumoasă este experiența întâlnirii cu ceilalți, nu doar pentru a discuta, ci și pentru a crea ceva împreună. Repetițiile sunt un mod extraordinar de a testa și a experimenta diferite lucruri fără consecințe în viața reală. Poți fi și face orice vrei în teatru, multe lucruri pe care nu le poți trăi în afara scenei, și de aceea încurajez tinerii să se implice în proiecte de teatru, să dea o șansă acestei experiențe de viață alături de alte persoane.
Și mie mi se întâmplă uneori să mă plictisesc teribil la câte un spectacol, se poate întâmpla oricui. Dar procesul de creație din teatru, trăirile pe care le oferă sunt foarte valoroase și specifice, e un mod minunat de a te juca la urma urmei. Și tocmai așa, experimentând procesul de a face teatru, cred că poate trezi apetitul tinerilor pentru această experiență și ca public. Cred că există încă și mai mare valoare pentru tineri în a face teatru decât doar în a vedea spectacole. De altfel, workshopurile de teatru sunt o experiență interesantă deja și pentru mulți angajați din corporații, ca metodă de dezvoltare personală. E o oportunitate de experimentare, de testare, de a te simți bine interacționând cu alți oameni într-un mod diferit decât zi de zi.