Visul: tehnici și tipare

Doru Mareș

Pedro Calderón de la Barca a acoperit aproape întreg secolul al XVII-lea spaniol, navigând pe apele unui baroc rafinat de un complex parcurs filosofic, teologic, poetic și de tulburi vortexuri ale istoriei. Astfel încât capodopera sa, La vida es sueño/Viața e vis, nutrește o vocație diacronică pe care Toma Enache o sesizează foarte bine montând textul la Teatrul de Vest din Reșița. Nu e vorbă, regizorul își alege eficient nu doar actorii, dar și echipa de creație. Grație video-proiecțiilor lui Silviu Apostol, parcursul dintre civila viață dintr-un bloc de aici și de acum și înțelesurile profunde, descoperite prin scufundarea într-un trecut continuu – fiindcă în egală măsură al databilului, dar și al basmului, al ficționalului –, capătă fluență și credibilitate. Ba chiar ceva mai mult: deschide însuși spațiul spectatorului nu doar prin perspectivele montane, cu sau fără fortărețe, dar și prin magnificența interioarelor virtuale, pe lângă care personajele par în curs de miniaturizare, pentru a lăsa loc de augmentare stărilor, emoțiilor, viciilor (nașterea lui Segismundo e marcată de „școli de vicii și academii de trădări”) și remediilor acestora până la panaceul numit iubire – nu degeaba ultima replică a lui Clarin: „Să iubești nici chiar în vise nu-i în zadar.”
Decorurile Mariei Dore, parcimonios gândite, sunt simboluri, chei ale narațiunii, precum coliviile care uneori devin un soi de coifuri-carceră, alteori amenințătoare candelabre, sau tronul al cărui spătar, văzut din spate, este o oglindă, o reflectare disimulată a realității obscure, „dintre rânduri”, a Curții regale, a regatului, a lumii. Pe de altă parte, în final, fiecare personaj poartă la gât o oglinjoară, sugestie posibilă a maximei delphice gnothi sauton, „cunoaște-te pe tine însuți”. Fiindcă o cale a cunoașterii poate fi chiar visul, părerea, fantasma (sensul psihanalitic nu e deloc de neglijat), nu degeaba uneori pereții sunt parcurși de umbre fluide, iar în câteva rânduri aflăm că „Pe lume toți visează la ceea ce sunt sau ce par a fi.”
Inițial, în scenă se află însă o serie de manechine și costumele Doinei Levintza, o expoziție de fast care stă să îmbrace realitatea din visul actorilor/contemporanilor locuitori ai unui bloc fără început și sfârșit, ale cărui ferestre, luminate ori nu, dau totuși către tot atâtea lumi. Visătoare. Căci „orice vis începe cu un visător”. Iar visătorul este o entitate abisală, aș zice, căci „visători nu sunt cei care visează, ci aceia pentru care viața e vis”.
Ca pentru a marca ambiguitatea realitate palpabilă – basm, Toma Enache inventează două personaje care trăiesc conform unui soi de coregrafie onirică, suport elocvent și dinamic interpretat de Alis Pelle și Cezara Crețu cu ale lor Sceptru și Coroană. Exuberanței costumiere a Doinei Levința i se adaugă, în cazul acestor două, o senzualitate care nuanțează, dacă nu chiar transcende ideea strictă a puterii, senzualitate ce amintește de Venus în oglindă, tabloul lui Velásquez, contemporan de altfel al lui Calderón.
Și dacă ne gândim că numitul tablou a fost vandalizat de două ori în decurs de un veac, din stupide motivații militante, atunci de ce ne-ar mai mira monstruozitatea lui Segismundo, realizat cu minuție de Claudiu Gabor spre a putea trece de la patologic la înduioșător, de la naivitate la moralism, de la ură la dragoste ș.a.m.d.
De altfel, alături de personajele Sceptrul și Coroana, cele realizate de Claudiu Gabor și Denisse Moise, Segismundo și respectiv Rosaura/Astrella/naivul cavaler rătăcit(or), sunt și cele mai complexe, parcurgând deliberat, de la naivitate dubitativă la aură de poveste cu zâne, în cazul Rosaurei, forțat exploziv de conjunctura cu schimbări bruște, în cazul lui Segismundo, o serie de ipostaze într-un continuum în care contradicția este o condiție a metamorfozei.
La antipod, regele Basilio (Marius Tudor) și verii pretendenți la tron Estrella (Ana-Maria Cizler) și Astolfo (Alexandru Moldovan) urmează un parcurs realist, era să zic, deși o mai fantezistă caricaturizare, chiar riscarea artificialului, nu cred să fi stricat. Acul balanței psihologice, dar și reactive, este al Nadinei Cîmpianu, cu al ei zglobiu și atât de vulnerabil bufon Clarin, și al lui Florin Ruicu – Clotaldo cel pendulând între datorie și amprenta unor traume fragilizante.

Teatrul de Vest Reșița
Viața e Vis
Regia: Toma Enache
Costume: Doina Levintza
Decor: Maria Dore
Video: Silviu Apostol
Muzica: Cári Tibor
Distribuția:
Segismundo: Claudiu Gabor
Rosaura: Denisse Moise
Basilio: Marius Tudor
Clarin: Nadina Cîmpianu
Astolfo: Alexandru Moldovan
Clotaldo: Florin Ruicu
Estrella: Ana-Maria Cizler
Sceptrul: Alis Pelle
Coroana: Cezara Crețu
Gardianul: Sorin Fruntelată

Data premierei: 17 / 18 noiembrie 2023

foto:
Alexandru Moldovan, Viața e Vis, Teatrul de Vest Reșița,
Credit foto: Ovid Teodoriu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *