de Anca Bica-Balalau
Județul Caraș-Severin are două teatre și o istorie aparte a mișcării teatrale. După ce la Oravița a fost ridicat cel mai vechi teatru din România (construit între 1814 – 1816, Teatrul Vechi „Mihai Eminescu”, copie la scară redusă, dar exactă, a „Burgtheater-ului Imperial” din Viena, a fost inaugurat prin spectacolele din 5 și 7 octombrie 1817 de către însăși familia imperială. Francisc I de Habsburg – Lorena și Carolina Augusta de Bavaria au fost însoțiți la Oravița pentru acest eveniment de o impresionantă suită a curții imperiale vieneze, formată din 70 de membri ai nobilimii, printre aceștia numărându-se mareșalul curții imperiale, primul aghiotant al împăratului, șeful cabinetului secret, consilieri imperiali, miniștri, secretari de stat, secretari aulici, mareșala curții împărătesei, dame de onoare etc. Prioritate indubitabilă a culturii noastre naționale, teatrul din Oravița a găzduit spectacole montate pe scena sa de către aproape toate marile trupe ale Europei.), acum 75 de ani la Reșița începea să împlinească un destin artistic: Teatrul de Stat.
Totuși, teatrul reșițean își are originile în perioada postbelică, atunci când într-un oraș muncitoresc conducătorii politici au decis deplasarea scenei către publicul cel nou. Teatrul de Stat din Reșița apare prin migrația unei trupe de actori de la Teatrul Național din București.
Acolo se pregătesc, în bună parte, primele trei spectacole inaugurale. Iată derularea în ritm alert a momentelor importante: La 20 aprilie 1949, are loc prima reprezentație cu piesa „Confruntarea”, de Tur si Seinin (sub îndrumarea regizorala a lui Oni G. si Nicolae Dinescu). În paralel, se pregătește premiera cu „Cumpăna”, de Lucia Demetrius (regia Sică Alexandrescu). Concomitent, se repetă și spectacolul cu „O scrisoare pierduta”, de I.L. Caragiale. Repetițiile cu aceste piese vor continua la Reșița unde, la 15 mai 1949, sosesc cu trenul personalul artistic, tehnicienii și materialele de scenografie. Astfel că în seara zilei de 1 iunie 1949, ora 20:00 se bate primul gong, prezentându-se cea dintâi premieră cu piesa „Cumpăna” de Lucia Demetrius. Momentul inaugural este consemnat de presa timpului, cu atmosfera și emoțiile firești unui important eveniment festiv. Așadar, inaugurarea s-a făcut la Casa Muncitorească, în sala destul de spațioasă (888 locuri, parter-balcon), având o scenă cu o oglindă 9X4 m si 7 m adâncime. În 1953, stăpânul sălii, sindicatul muncitorilor din Combinatul metalurgic, după câteva avertizări, face demersuri către oficialitățile orașului cerând evacuarea definitivă a sălii de către teatru. În aceste condiții, teatrului i se oferă sala și spațiile aferente fostului stabiliment hotel-restaurant „Oltenia”. În noul sediu nu erau condiții pentru ateliere de pictură, tâmplărie și tapițerie, aflate provizoriu în clădirea „Madosz”. De aceea, pe locul popicăriei din curtea stabilimentului, s-a amenajat (în 1956), prin munca tehnicienilor teatrului, încăperile aferente atelierelor. În 1960-1961, când clădirea cea nouă a Casei de Cultură a sindicatelor era gata, a fost de ales între reparații generale la sală și sediul propriu (subvenția era asigurată) și varianta de chiriaș al noului edificiu. Conducerea teatrului (director Cristian Pârvulescu) alege cea de-a doua posibilitate. Astfel, s-a perfectat un contract cu administrația Casei de Cultură de acces la scenă trei zile pe săptămână și alte zile în măsura posibilităților, în schimbul unei chirii. Contractul se reînnoia de la o stagiune la alta. Pe de altă parte, la începutul anilor ’70 când s-a demolat aripa dreaptă a străzii Mihai Viteazul, pentru a face loc Laminorului Bluming, teatrul nu mai era proprietar de sală, ci doar al unui sediu administrativ, primind în schimbul acestuia un spațiu mult redus.
Acest local fiind evident impropriu pentru a fi sediul unui teatru profesionist, oficialitățile municipale găsesc o formulă de ameliorare: acordarea unui alt sediu administrativ (în 1978) la etajul tronsonului sălii polivalente din piața 1 Decembrie 1918, câștigând față de suprafața de funcționare precedentă doar o sală de repetiție. Dar cum pe acest nou spațiu nu au fost întocmite acte de proprietate, teatrul riscă să fie evacuat de proprietarul notificat în documentele oficiale. La un moment dat, s-a vorbit și chiar s-a scris despre ridicarea unui edificiu teatral la Reșița, dar totul a rămas la nivelul promisiunilor.
Prin adresa nr. 403/ 1990, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Caraș-Severin solicită Ministerului Culturii și Primăriei Reșița aprobarea pentru înlocuirea vechii denumiri Teatrul de Stat din Reșița cu o nouă denumire: Teatrul Municipal „G.A Petculescu” (denumire sugerată cu ani în urmă de prof. Petru Oallde).
Noua denumire intră în vigoare odată cu aprobările date de Ministerul Culturii și respectiv Primăria Reșița în 1990.
Două decenii mai târziu, teatrul reșițean se mută în sediu nou, într-o bijuterie arhitecturală a municipiului de pe Bârzava, Palatul Cultural. Odată cu noua locație își schimbă și numele devenind Teatrul de Vest! Pentru a putea fi reabilitat şi modernizat, Palatul Cultural din Reşiţa a fost trecut în proprietatea Consiliului Judeţean Caraş-Severin, care a început lucrările în anul 2007. La 15 decembrie 2010, a avut loc, putem spune, reinaugurarea Palatului Cultural din Reşiţa şi de atunci în acea clădire îşi are sediul Asociaţia Culturală Reşiţa Română şi Teatrul de Vest, locul unde se desfăşoară majoritatea evenimentelor artistice şi culturale din municipiu.
De menționat că dacă teatrul orăvițean este o copie mai mică a Operei din Viena, Palatul Cultural este singura clădire în stil brâncovenesc din Banat.
Repertoriul teatrului reșițean a fost adaptat în cei 75 de ani timpurilor în care a activat.
Tatăl marelui regizor Vlad Mugur, Val Mugur a fost epurat şi trimis la Reşita, unde a montat pe scena teatrului reșițean, în calitate de regizor, „Mielul turbat’’ (11 decembrie 1953), „Doi tineri din Verona” (15 martie 1964), „Veac de iarnă” (11 octombrie 1967), „Croitorii cei mari din Valahia” (10 aprilie 1968), după cum a consemnat în cartea „Ecourile scenei’’, Petru Călin, în anul 1994. Val Mugur a fost un cunoscut director de scenă şi avocat, prieten cu cei mai mulţi dramaturgi din perioada interbelică şi iniţiatorul Teatrului Radiofonic.
Val Mugur, avocat, intrase în lumea teatrului, aducând în casa sa „toată echipa de boemi, care după război, se ducea să bea pe statuia lui Caragiale la Ploieşti”: Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu, Nineta Gusti, Ion Sava, Ion Şahighian, Bălţăţeanu.
Ileana Stana Ionescu sau Adriana Trandafir au cucerit publicul reșițean ani de-a rândul. Acest teatru a reușit să colaboreze și cu regretatul regizor Aureliu Manea, să fie invitat, în Festivalul Național de Teatru în mandatul Mălinei Petre, unul dintre cei mai buni manageri, când a fost prezent pe scenele europene și a consemnat colaborări cu mari actori și mari regizori. Din păcate, după plecarea ei, teatrul reșițean a avut câțiva ani grei, când s-a pierdut mult public, o cădere ce a fost extrem de aproape de eșec total.
Reinventarea Teatrului de Vest a reînceput o dată cu venirea pe postul de manager a actorului Florin Gabriel Ionescu, în noiembrie 2017. A reușit până astăzi să refacă echipa tehnică, ce fusese desființată de fosta conducere, și să mărească trupa de actori de la 5 la 15, dar să devină și vizibil în peisajul artistic românesc. Festivalul de Teatru pentru Copii „Lumea poveștilor” (care a ajuns la cea de-a șaptea ediție la ora actuală) și Festivalul Internațional de Teatru „New Wave” (cu patru ediții), două festivaluri atractive pentru public și pentru critica teatrală de prestigiu, au contribuit la noua imagine a instituției.
Județ cu două teatre, Caraș-Severin a devenit atractiv și apreciat în lumea de specialitate, o onoare pierdută mult prea ușor, dar care se reabilitează.
Despre teatrul reșițean se poate scrie o lucrare de doctorat, dar am încercat să fac un eseu, un laudatio pentru toți cei care au slujit scena reșițeană de-a lungul celor 75 de ani, știuți și neștiuți. Marele actor Virgil Ogășanu spunea la radio că teatrul reșițean, din perioada Vancea, i-a oferit șansa primului spectacol, copil fiind și de acolo a luat drumul scenei…
Este greu de relevat într-un eseu importanța muncii fiecărui om care dintr-o funcție sau alta a slujit teatrul reșițean, dar fără niciunul dintre ei, astăzi nu am aniversa 75 de ani de teatru la Reșița. Acum, instituția respiră aerul curat pe un loc de onoare în ierarhia instituțiilor de profil. Spectacole atractive, variate, implicarea în proiecte, colaborări și cronici de specialitate pozitive.
Teatrul de Vest vorbește și prin această revistă, desigur acesta fiind un modest salut către cei care ocupă un fotoliu la fiecare spectacol.
Teatrul lucrează cu energii, de la clădire la experiența umană. Concret, nu rămâne nimic, doar în cap și în suflet.
Din Suflet, La Mulți Ani, Teatrul de Vest!
