de Daria-Maria Dudaș-Vasile
Fiecare zi e un nou început. Cred că am citit acest lucru undeva, cândva, într-o carte. Atunci, mi s-a părut liniștitor că în fiecare zi aș putea să o iau de la capăt, să șterg totul, orice greșeală, orice moment, și să încerc din nou. Dar cred că m-am înșelat. Desigur, o poți lua mereu de la capăt. Poți face acel pas înfricoșător și să lași totul în urmă, să pornești spre o nouă lume. Poți să trăiești milioane de noi începuturi, dar asta nu înseamnă că vor deveni vreodată mai ușor de suportat. Fiecare alegere, fiecare moment și fiecare acțiune, oricât de nesemnificative ar putea părea, ne ajută să ne construim pe noi înșine. Însă unele ne pot schimba destinul într-un mod neașteptat.
Aceste gânduri îmi răsună în minte în ziua examenului de la finalul clasei a VIII a. O singură notă, un singur test mi-ar putea schimba viitorul. Întreaga lume se rezumă la o simplă evaluare. Tot ce-am învățat, toate lecțiile, toate orele, toate concursurile, emoțiile, lacrimile și zâmbetele s-au concentrat în două zile, două teste, două note. Mi-e frică să nu-i dezamăgesc pe cei care mi-au fost alături mereu. Mi-e frică să nu mă dezamăgesc pe mine însămi. Dar, cel mai mult, mi-e frică de sfârșit. Acel examen, acel moment, era cel pentru care mă pregătisem în toți acești ani și, în acea zi frumoasă de vară, avea să se termine.
Privesc dansul necontenit al acelor ceasului de pe perete. În sala de clasă e liniște, întreaga școală pe ale cărei holuri răsunau mereu glasurile vesele ale copiilor și pașii grăbiți ai profesorilor e afundată într-o tăcere apăsătoare. Toții suntem emoționați. Tuturor ne este frică. Mâinile îmi tremură, vârfurile degetelor îmi sunt înghețate. Inima îmi bate cu putere, iar în gând îmi răsună milioane de idei. Sunt nesigură și emoția mă copleșește. Așteptăm venirea subiectelor. Pe holul ce poartă milioane de amintiri, se aud niște pași distanți. Un sentiment înfricoșător mă învăluie. Gri și rece, lasă urme nevăzute când pășește prin camera luminoasă. În aerul cald plutește un fior de gheață. Îl simt cum se apropie, cum încearcă să mă scufunde în al lui întuneric. Este despre sfârșit, început și speranță. Este despre tristețe și bucurie. Și despre lume, amintiri și timp. Și despre lacrimi și zâmbete. Este despre teamă. Teama de a nu greși.
Brusc, ciripitul unei păsărele mă face să tresar. Razele calde ale soarelui mângâie podeaua prăfuită. Vorbele de încurajare ale profesorilor umplu clasa de zâmbete ascunse. Soarele senin anunță o zi frumoasă. Subiectele sosesc, iar cerneala albastră dansează pe foile subțiri. Literele, cuvintele, cifrele și poveștile curg într-un șir nesfârșit. Timpul se termină, foile foșnesc. Încet, ieșim rând pe rând din școală și privim cu nostalgie în urmă. Pășim pe scările de ciment pentru ultima oară, cu emoție în suflet, la fel ca în prima zi. Fără să ne dăm seama, pășim spre un nou început.
Zilele au trecut, rezultatele au sosit, iar fericirea m-a copleșit. Totul se terminase și puteam merge acolo unde mi-am dorit. Am descoperit mai târziu că viitorul meu nu era scris doar de nota unui examen, ci de fiecare moment și de fiecare persoană care m-a ajutat să devin cine sunt acum. Secundă de secundă, minut de minut, ne clădim, cu pași mici, dar siguri, pe noi înșine și ne îndreptăm spre noi începuturi pline de emoție, de teamă, dar și de bucurie. Fiecare pas e un nou început.
Text dezvoltat în cadrul atelierului de scriere creativă
„„Scrie-te din ce vezi!” coordonat de Mihaela Michailov
