de Andreea Nica
E o zi de vară, caldă și soarele strălucește pe cer. Eu, cu sora mea și verișorul nostru, ne jucăm în grădina bunicilor. Suntem singuri acasă, fără griji, fără nimic care să ne sperie. Bunica este plecată la magazinul unde lucrează mama. Atmosfera e plină de râsete, dar eu, în loc să mă bucur, găsesc un spray de spălat geamurile umplut cu apă. Ideea îmi vine brusc, și simt cum o adrenalină străbate corpul meu. Încep să-i ud pe sora mea și verișorul meu. Verișorul fuge ca un iepure speriat, iar sora mea se cațără pe scară într-un măr din grădină.
„Coboară, te rog! Nu vreau să pățești ceva!”, îi strig. Inima îmi bate intens, iar frica îmi cuprinde gândurile. Însă ea nu mă ascultă. O ud din nou, ca un copil imatur. În acel moment, eu simt cum toată situația scapă de sub control. Sora mea se simte provocată, iar eu sunt plină de entuziasm, dar și de neliniște.
Apoi, cu o mișcare bruscă, îi iau scara sprijinită de măr. „Lasă-mă în pace!”, țipă ea. Frica se amplifică în mine. O pun să coboare, dar o ud din nou. Mă uit la ea, iar momentul devine lent, aproape ca un vis urât. Sora mea sare jos, iar eu nu am văzut cum a picat. Inima îmi îngheață. Nu vreau să cred ce văd. Se ridică, dar ceva este în neregulă. Mâna ei stângă arată diferit de cea dreaptă.
Sunt paralizată de frică. Mă apropii de ea și compar ambele mâini. Sora mea strigă de durere, iar eu, panicată, îi dau un ciocan mic să-l țină în mâna stângă, dar nu poate, e prea multă durere.
„Trebuie să spun mamei!” Îmi vine gândul. Părăsesc grădina, iar pașii mei se grăbesc. Mă simt vinovată, responsabilă pentru ce s-a întâmplat. Oare ce am făcut? Când vine mama cu bunica, le văd fețele îngrijorate, iar eu simt cum frica și vina mă strâng în strânsoare. Sună la cineva să o ducă la spital. Eu rămân acasă cu verișorul meu, iar timpul pare să se oprească. În seara aceea, stau acasă și regret fiecare decizie proastă. Sora mea nu merita asta.
Două zile mai târziu, sora mea se întoarce acasă cu mâna în ghips. Respirația îmi revine. „Doar i-a sărit osul din loc”, îmi spun. Mă simt ușurată, dar vinovăția mă apasă.
În cele din urmă, după trei luni, mâna ei se vindecă, iar ea îmi spune că mă iartă. Frica m-a învățat o lecție dură, dar am realizat că, în ciuda tuturor, familia rămâne unită.
Text dezvoltat în cadrul atelierului de scriere creativă
„„Scrie-te din ce vezi!” coordonat de Mihaela Michailov
