Ce v-a făcut să urmați această carieră?
Aș spune că e o pasiune pe care o urmez de două decenii. M-au îndemnat curiozitatea, dragostea pentru textul scris și apoi pentru spectacol, fascinația pentru ceea ce se întâmplă pe scenă odată ce luminile se sting, cu spectatorul – în timpul și după ce spectacolul s-a încheiat. Dar și nevoia de a înțelege și, structural, de a despica firul în patru.
Ați avut un moment sau o experiență care v-a făcut să realizați că aceasta este chemarea dumneavoastră?
S-a instaurat, mai degrabă treptat, cu multe lecturi, cu multe spectacole văzute, cu multe discuții, reflecții și căutări. Cred că momentele în care mi-am dat seama că munca pe care o fac e relevantă au venit pe măsură ce am lucrat cu artiști, în echipe de creație și am avut deopotrivă privirea din interior și pe cea a spectatorului privilegiat, aceea a criticului.
Care este rutina dumneavoastră zilnică în calitate de coordonator al secțiunii ‘Cronici de evenimente’?
Sunt mereu atentă la ceea ce se întâmplă în zona teatrală. Pentru această rubrică, am în vedere evenimentele teatrale din zona de vest a țării – există o permanentă scrutare, dar și un gând de a pune în legătură evenimentul cu cel mai potrivit cronicar al său.
Care sunt cele mai mari provocări pe care le întâmpinați în gestionarea acestei secțiuni?
Nu cred că am avut, deocamdată, provocări reale. Desigur, pentru că e vorba despre evenimente, e mereu o așteptare de fructificat. Apoi, distanțe de străbătut. Poate aici vorbim, într-adevăr despre provocările de a „cuceri” și de a străbate distanțele – fie ele și numai în zona de vest a țării.
Care sunt aspectele esențiale pe care le urmăriți într-o cronică de teatru? Există anumite detalii pe care le considerați mai importante?
Aș răspunde chiar cu un truism – totul e important. De la conceptul regizoral, la detalii (ele fac mereu diferența!); tipul de spectacol, formatul ales, jocul actoricesc, scenografia, muzica, luminile, relația pe care o creează cu spectatorul, reflecțiile pe care le lasă – post-gustul, gândul pe care îl cultivă, emoția pe care o stârnește în spectator, reacția pe care o vizează (sau nu).
Cum vedeți evoluția teatrului în era digitală? Considerați că publicul mai este interesat de teatru în format tradițional?
Depinde cum definim „format tradițional”. Teatrul a avut mereu publicul său (de fapt, tipurile sale diferite de public) și prefacerile sale. Era digitală a rafinat o anumită manieră de a face teatru și a deschis uși către alte binevenite explorări. Cred că există atât de multă bogăție încă de descoperit în ceea ce oferă creatorii de teatru și în dialogul acestora cu publicul. Uneori, din păcate, aceste interogări care țin de o mult râvnită zonă de dezvoltare (audience development) rămân, din partea instituțiilor, la nivel declarativ.
Ce aspirații aveți pentru secțiunea „Cronici de evenimente”? Cum ați vrea să se dezvolte în viitor?
M-aș bucura să fie o zonă care surprinde și inspiră prin selecția de evenimente, prin modalitatea de scriere (cu tipuri diferite de scriitură) și de reflectare în pagină a fenomenului teatral.
În ce mod vă asigurați că articolele din secțiunea dumneavoastră sunt relevante și atractive pentru cititori?
Sunt într-un dialog permanent cu voci tinere și cu voci consacrate – asigurând, astfel, o diversitate a receptării. În plus, sondez diferite categorii de public, mă asigur că rămân informată și deschisă.
