D.M.D.V: Ce v-a determinat să alegeți drumul criticii de teatru? A fost o pasiune, ați avut un mentor sau sunt alte motive la baza acestei alegeri?
D.M.: Mentorul meu era din altă zonă, cea a criticii literare: Nicolae Manolescu, pe care am avut șansa de a-l cunoaște încă de pe la jumătatea liceului. Așadar, drumul ar fi fost al criticii literare. Doar că, pe când eram redactor la ziarul Cotidianul și cum era acolo o oarecare inflație de critică literară (nimic peiorativ aici), am „dat” pe la Odeon, la prima premieră în România a lui Alexander Hausvater, …au pus cătușe florilor…, și emoția/surpriza a fost atât de pregnantă încât… am descoperit drumul și-așa a rămas.
D.M.D.V: Care este raportul dintre activitatea de poet și cea de critic de teatru? Sunt două pasiuni care se manifestă independent sau vocația de poet/autor vă ajută în activitatea de critic?
D.M.: Din punctul meu de vedere – chit că poezia am cam „uitat-o” de o vreme – sunt părți ale vieții mele de scriitor. Scriu la fel de atent orice text, fiindcă mie cuvântul mi se pare o extremă responsabilitate, iar așezarea cuvintelor unul lângă altul mi se pare în primul rând o artă și abia mai apoi o demonstrație, un exercițiu tehnic, o analiză „științifică”.
D.M.D.V: Cum v-ați simțit atunci când UNITER v-a premiat?
D.M.: Jenat. Evident bucuros, dar jenat, încurcat. Locul meu e în sală, cât mai discret dacă se poate, nu pe scenă. Scena e casa de drept a actorilor.
D.M.D.V: Care este amintirea dumneavoastră preferată legată de teatru? A existat un moment extrem de emoționant pe care să-l asociați cu ideea de teatru?
D.M.: Momentul e de fapt un șir de momente, cele în care actorii îmi provoacă o emoție puternică, palpabilă, sau când totul ordonat de regizor mă face să înțeleg, să am revelația unui dans al ideilor, cam cum ai descoperi forme coerente în hazardul unui caleidoscop. Altfel, inevitabil totul a început cu „…au pus cătușe florilor…”. Ba ar mai fi ceva: seara în care l-am văzut pe Marcel Iureș în rolul Edmund Kean din piesa cu același nume a lui Sartre. Eu începeam facultatea, el o termina, era spectacolul lui de absolvență pe câte-mi amintesc. Am ieșit năuc de încântare, fermecat, ca să zic așa.
D.M.D.V: Care este actorul din generația tânără pe care îl preferați și de ce?
D.M.: Prefer actorii – vezi ca exemplificare răspunsul anterior – care mă fac să uit că este vorba despre ei, căci s-au topit cu totul în ființa personajului. Știind (o fi paradoxal) că numai acea actriță sau acel actor o pot face și deci că ei sunt. Ar fi nedrept să dau un singur nume, fiindcă în fiecare generație sunt oameni excepționali și fiecare generație se va numi peste câteva decenii „generația de aur”.
D.M.D.V: Un critic onest nu semnalează doar aspectele reușite ale unui spectacol. Ce simțiți atunci când faceți o cronică la un spectacol mai puțin reușit?
D.M.: O bucurie răutăcioasă. Glumesc. Treaba mea nu e să despart apele, ci să spun ce văd cu ochii mei – știind că două perechi de ochi nu văd la fel același obiect –, într-o ordine coerentă. Pe de altă parte, cum să spun, un elev cred că ar trebui să se bucure la fel de mult când ia 4 sau când ia 10, dacă nota este un indicator corect al cunoștințelor. Cu adevărat trist mi se pare să iei 10 când meriți 4 sau invers…
D.M.D.V: Care este momentul pe care îl așteptați la un spectacol?
D.M.: Nu știu. Sper să nu fie doar unul. Altfel, dacă m-am plictisit, cu siguranță finalul.
D.M.D.V: În ce fel influențează/ajută recenziile unui spectacol publicul de teatru?
D.M.: Asta mă întreb și eu de-o viață. Din punctul meu de vedere, textul critic ar trebui să fie la rândul lui un spectacol, unul de cuvinte, generat/sugerat de cel din scenă, și să aibă „spectatorii” lui.
D.M.D.V: Ce vi se pare cel mai greu și ce vi se pare cel mai frumos în munca pe care o faceți?
D.M.: Greu: Să parcurgi câteva mii de kilometri pe an pentru câte două ceasuri de spectacol (în medie) și să te trezești în fața vreunui exercițiu plicticos, în care mai și joacă niște prieteni/oameni pe care îi cunoști. Frumos: tot ce nu e greu în sensul din fraza anterioară.
D.M.D.V: Ce carte v-ați dori să o vedeți transpusă în spectacol dramatic ?
D.M.: Scriitorul meu absolut e James Joyce, dar nu m-am gândit vreodată cum ar putea fi dramatizate Ulise ori Finnegans Wake.
D.M.D.V: Unde se situează teatrul românesc în contextul celui mondial?
D.M.: Mai potrivit să răspundă ar fi colegul și prietenul meu Octavian Saiu. Altfel, nu cred că trebuie să fim nici complexați, există teatru românesc excelent, dar nici să ne credem, Doamne-ferește, buricul pământului.
D.M.D.V: De ce credeți că tinerii de azi preferă filmul în locul teatrului?
DM: Numai tinerii? Mai degrabă cred că există spectatori care preferă filmul, alții care preferă teatrul și alții care știu că fiecare artă își are rostul ei. Majoritățile, în opinia mea, nu sunt un factor relevant (decât cel mult financiar, dar asta e altă poveste).
D.M.D.V: Cum ar putea fi atrași tinerii spre teatru?
D.M.: Sunt convins că programa școlară ar trebui să aibă un modul integrativ de educație artistică. Așa fiecare ar descoperi la vreme plăcerea/nevoia de a intra într-o sală de teatru, de expoziție, de concerte, de a citi o carte etc. În plus, nu trebuie uitat că teatrul e o artă sincretică/de sinteză care are câte ceva din toate celelalte. Da, asta e, totul începe de la grădiniță. Dacă începe…
D.M.D.V: Fiecare artă e un mod de a ne face viața mai frumoasă. Cum poate face teatrul asta?
D.M.: Dacă frumusețe înseamnă să cunoști cât mai multe din lumea care ne înconjoară, atunci teatrul e unul dintre instrumente, una dintre căi. Dacă e un soi de dolce farniene, mă tem că nu teatrul e soluția.
D.M.D.V: Ce mesaj ați adresa colegilor mei de generație?
D.M.: Experimentați viața cât mai pe larg, fără să vă mărginiți doar la una sau alta dintre posibilități. Așa, s-ar putea să dați din când în când și pe la teatru. Și să-i înțelegeți rostul. Aștept să mi-l spuneți și mie!
