A.F.: Ce v-a atras la jurnalism și cum ați început cariera în acest domeniu?
M.A.: Jurnalismul a fost și rămâne un hobby pentru mine, motiv pentru care l-am practicat ca atare. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu atent la ce se întâmplă în jurul meu și să reacționez într-un fel sau altul. Mai târziu, am realizat că a scrie despre fapte, bune sau rele, și despre povești de viață, fericite sau pline de dramatism, poate fi un exercițiu vindecător, capabil să aducă bucurie sau alinare în situațiile dureroase. De asemenea, acest exercițiu poate genera atitudini care să ne ajute să descoperim ceea ce este uman în noi. Jurnalismul îți oferă și satisfacția de a lupta pentru dreptate și echilibru în societate, sancționând agresivitatea, lipsa de onestitate și orice comportament care dăunează oamenilor și comunității.
A.F.: Ce sfat ați oferi cuiva care vrea să urmeze o carieră în jurnalism?
M.A.: Pentru a reuși în jurnalism, trebuie să fii curios, onest și perseverent. Este esențial să dezvolți abilități solide de scriere și cercetare, să rămâi mereu informat și deschis la perspective diverse, să-ți cultivi etica profesională și să fii pregătit să te adaptezi la schimbările rapide din peisajul media. În plus, construirea unei rețele de contacte, capacitatea de a respecta termenele limită și talentul de a spune povești captivante, clare și relevante sunt elemente cheie pentru succesul în acest domeniu.
A.F.: Ce părere aveți despre evoluția jurnalismului de-a lungul timpului?
M.A.: Evoluția jurnalismului a transformat profund modul în care consumăm informația, de la articole tipărite la fluxuri de știri online în timp real. Această tranziție, deși pozitivă în multe aspecte, a dus și la o superficializare a conținutului, unde viteza bate acuratețea. Unii jurnaliști par să gândească: „Nu lăsa adevărul să strice un titlu bun!” În era digitală, însă, este esențial ca un jurnalist să verifice faptele. Într-un peisaj dominat de titluri senzaționale care atrag atenția, integritatea rămâne cheia pentru a păstra încrederea publicului și echilibrul social.
A.F.: Ce v-a motivat să vă implicați în organizația Lions Club?
M.A.: M-am implicat în Lions Club pentru că, sincer, cine nu ar vrea să fie parte dintr-o frumoasă poveste despre solidaritate? E un mod minunat de a lupta împotriva nepăsării față de durerea oamenilor și de a aduce un strop de bucurie în viețile acestora. Și mi-a plăcut la nebunie motto-ul: „WeServe!” Uneori mă întreb cine e mai fericit în această ecuație – noi, cei care servim, sau cei pe care îi servim. Abia când vezi bucuria și speranța din ochii lor, realizezi cât de contagioasă poate fi fericirea și cât de ușor se poate obține. Îți dai seama că ai tot ce îți trebuie pentru a fi fericit, dar, în mod paradoxal, te încăpățânezi deseori să te crezi nefericit. Atunci când vezi bucuria oamenilor pe care îi ajuți, îți dai seama cât de mult contează ceea ce faci și înțelegi că exista foarte multe moduri de a fi fericit.
A.F.: Știu că ați fost președinte al Lions Club Reșița. Ce v-a determinat să încheiați acest capitol și cum a evoluat relația dumneavoastră cu organizația de atunci?
M.A.: Am fost membru al Lions Club Reșița Montană, apoi vicepreședinte și președinte. Conform statutului, mandatul de președinte se încheie după un an, dar am avut onoarea să conduc activitatea clubului timp de patru ani. În această perioadă, am reușit să realizăm numeroase acțiuni caritabile și să aducem membri noi, tineri și plini de inițiative, dinamizând astfel activitățile clubului și devenind o prezență activă în viața culturală și socială a Reșiței. Multe familii si ONG-uri, care se concentrează pe protecția copiilor din familii dezorganizate, protecția mediului și activități culturale, au beneficiat de sprijinul nostru, rezolvând împreună o parte din problemele comunității în care trăim. Ce este mai important pentru un om decât să simtă că face parte dintr-un grup care reușește să transforme urâtul în frumos și tristețea în bucurie?
Ulterior, ștafeta de președinte a fost preluată de alți colegi, fiecare dintre ei aducând o valoare adăugată grupului nostru și acțiunilor pe care le facem împreună. Eu, ca membru, sunt acum ceea ce au fost ei pentru mine: un sprijin constant! Mă bucur să contribui în continuare la misiunea noastră comună și să fiu parte din comunitatea Lions.
A.F.: Cum reușește sindicatul pe care îl conduceți să aducă un impact pozitiv în viețile membrilor săi și în comunitatea locală?
M.A.: Sindicatul nu deține formula magică pentru a rezolva problemele societății; este doar un actor într-un peisaj guvernat de cei care dețin puterea politică și financiară. Rolul nostru este să fim un factor de echilibru în raporturile de putere dintre stat, patronate și salariați. Singurul instrument pe care îl avem la dispoziție este solidaritatea umană. Eficiența luptei sindicale este direct proporțională cu măsura în care oamenii manifestă solidaritate în momentele cheie din viețile lor, iar rezultatele, fie că sunt bune, mai puțin bune sau chiar proaste, aparțin tot oamenilor. În Reșița și Caraș-Severin, am avut momente de solidaritate sublime, dar și momente condamnabile de nepăsare și egoism. Sindicatul Cartel ALFA, pe care îl conduc, a avut o prezență puternică atât în Reșița, cât și în Caraș-Severin, fiind activ acolo unde s-a simțit nevoia solidarității umane. Am contribuit semnificativ la menținerea societăților comerciale precum CSR și UCMR, care oferă în continuare locuri de muncă pentru mulți salariați. Despre tot ce s-a întâmplat din perspectiva sindicală în acest județ, am scris trei cărți: „Prin cenușa tranziției,” „Decembrie de foc” și „Sindromul Reșița.” Aceste lucrări sunt o reflecție a zbaterilor noastre pentru a păstra vie metalurgia reșițeană, în care veți regăsi viața și lupta unei generații din care fac parte și părinții voștri. Totul, cu bune și rele, deoarece atât din cele bune, cât și din cele rele, se poate învăța.
A.F.: Ce v-a motivat să scrieți o carte despre experiența dumneavoastră sindicală și ce mesaj principal ați dorit să transmiteți cititorilor?
M.A.: După cum am amintit deja, am scris trei cărți despre experiențele, întâmplările și trăirile avute ca militant sindical. Motivația mea a fost dorința de a lăsa un mesaj celor interesați, celor care vor dori să reconstituie istoria acestor ani, marcați de dramele sociale și economice care au avut loc după anul 1989, anul marilor speranțe. Din păcate, presa nu a zugrăvit întotdeauna corect ceea ce s-a întâmplat, iar de aceea am simțit nevoia să lăsăm mărturia noastră, bine fundamentată cu dovezi care pot anula orice îndoială.
Sunt cărți care pot fi citite ușor, datorita ritmului alert și structurii de roman non-ficțional, cu personaje multiple, dar reale, și întâmplări de multe ori neverosimile pentru cei care nu au trăit acele vremuri.
M-am bucurat să constat că „Prin cenușa tranziției” a fost citată de 34 de ori ca material de documentare într-o teză de doctorat despre mișcările sociale din Europa de Est, susținută de Mihail Varga la o universitate din Amsterdam. Așadar, pot spune că nu am lucrat degeaba! De altfel, cele trei cărți se află în bibliotecile multor reșițeni care au trăit acele vremuri, ba chiar au fost parte din întâmplările povestite acolo. Aceste realizări sunt o imensă bucurie pentru mine!
A.F.: Cum v-au influențat călătoriile dumneavoastră perspectiva asupra vieții și ce părți din acea călătorie ați încercat să surprindeți în cărțile dumneavoastră?
M.A.: Am dorit să văd dacă există și o altă lume, cu alți oameni și alte priorități. Am fost curios să aflu ce valori îi animă pe aceștia și ce îi deosebește de noi. Pe Camino, am întâlnit această lume: oameni care se opreau in dreptul său doar ca să te întrebe cu ce te pot ajuta. Apoi, fiecare își vedea de drumul său, de gândurile sale, continuându-și călătoria în modul care le era propriu. Uneori ne revedeam, ne zâmbeam, schimbam câteva vorbe sau beam un pahar de vin împreună. Încercam să aflăm câte ceva unul despre altul, dar doar atât cât dorea fiecare să facă cunoscut. Apoi ne despărțeam din nou, pentru că fiecare avea drumul său.
Am aflat povești de viață terifiante și am învățat câte ceva din istoria locurilor prin care treceam. Am trăit experiențe care, treptat, mi-au schimbat foarte mult modul de a vedea viața. Credința a început să capete un nou conținut și sens. Am înțeles că drumul pe care mergeam este o metaforă a vieții, în care, pe parcursul a treizeci de zile, treci prin toate stările de spirit pe care le trăiești într-o viață de 70-80 de ani. Te bucuri, îți este frică, crezi în tine și în puterea de a face ceva, apoi apar îndoielile și fricile, dorința de abandon. Te întrebi ce cauți acolo, de ce nu ești la plajă, pe malul mării sau măcar la Văliug.
În același timp, simți o teamă, poate chiar rușine, de eșec. Când crezi că nu mai ai nimic de făcut și că vei abandona, apare ceva sau cineva care te inspiră, te ajută și îți transmite încrederea necesară pentru a merge mai departe. Mergând, împreună cu gândurile tale, realizezi că nici bucuria, nici tristețea, nici frica și nici durerea nu vin din senin. Ele sunt rezultatul alegerilor noastre, la fel ca în viață. Numai că pe acel drum, lucrul acesta devine foarte clar. Azi ai ales și, tot azi sau mâine, consecințele vor apărea. Pe aceste drumuri am învățat că cel mai important mod de a gestiona situațiile de criză este să faci și pasul următor, apoi pe celălalt… și tot așa, până ajungi la capăt, ca un învingător, nu ca unul care s-a împotmolit la jumătatea drumului. Ceea ce ești depinde de ce faci în acele momente, iar ceea ce faci determină ceea ce vei deveni: o ființă modestă, dar întreagă!
A.F.: Ce v-a inspirat să scrieți romanul de dragoste “Până la capăt” și cum ați dezvoltat povestea centrală?
M.A.: Dorința de a încheia trilogia despre Camino de Santiago cu un roman. Am ales să vorbesc despre Camino ca despre un drum al vindecării, al curățării spiritului. Povestea se învârte în jurul a două personaje care au eșuat în viață, sub povara tuturor greutăților acumulate în relația cu un cotidian nociv, plin de zgură, ce creează o presiune extrem de puternică asupra ființei umane.
Ei s-au întâlnit, s-au iubit, dar fricile au început să-i domine, controlându-le viața și relația. Ea se gândea mereu la sinucidere, iar el credea că relația lor este imposibilă din cauza ei. S-au despărțit și fiecare a pornit pe drumul său, cu dorințade a înțelege ce s-a întâmplat sau de a uita.
Numai că drumurile pe care au pornit, ea pe Camino Francesiar el pe Camino Primitiv, îi pun să-și confrunte toate fricile, să-și reevalueze viața și relația, să înțeleagă unde au greșit, cu ce au greșit. La capătul drumului, după multe peripeții care le-au schimbat total modul de a privi viața, s-au reîntâlnit, pregătiți, de această dată, să meargă împreună pe același drum până la capăt!
A.F.: Care este mesajul pe care sperați să-l transmită romanul “Până la capăt” celor care îl citesc?
M.A.: În esență, romanul tratează ideea unui pelerinaj către sufletul nostru, care nu trebuie să se oprească până ajungem în cele mai ascunse cotloane ale acestuia, pentru a înțelege cine suntem cu adevărat, cine dorim să fim și ce trebuie să facem pentru a ajunge la capătul drumului cu demnitate și fără regrete inutile. Dar ceea ce am vrut eu să transmit este infinit mai puțin important decât ce înțeleg oamenii care citesc această carte!
A.F.: Ce ați recomanda unui om care vrea să scrie:
M.A.: Să scrie ca și când ar vrea să pună balsam pe rănile lumii, să caute frumosul chiar și acolo unde mulți cred că nu mai există. Să descopere bucuria din sufletele oamenilor și să o facă vizibilă, construind astfel punți de legătură între aceștia, dar și armonia necesară unei existențe solidare, în care indiferența față de suferința să nu-și mai aibă locul. Acesta, cred eu, că devine cel mai important rol al scriitorului într-un moment și într-o societate dominate de conflicte, individualism și nepăsare, care tind să devină valorile generațiilor ce ne urmează.
