de Marian Apostol
Vacanța s-a încheiat și, odată cu ea, se încheie și liniștea sălilor de teatru. Cortina se ridică din nou, luminile rampei se aprind și începe o nouă sesiune teatrală. Întâlnirea dintre actori și spectatori, mereu unică și irepetabilă, își reia cursul firesc. În acest peisaj, revista Vestul Dramatic își păstrează rolul de martor, cronicar și mesager al vieții teatrale, dând spectacolelor șansa de a rămâne vii și după ce ecoul aplauzelor s-a stins.
Teatrul a fost, dintotdeauna, mai mult decât o formă de divertisment. A fost o școală de gândire și de simțire, o oglindă în care societatea își caută chipul și un spațiu unde întrebările incomode pot fi rostite fără teamă. Într-o epocă dominată de viteza informației și de tentația superficialului, teatrul are puterea rară de a opri timpul și de a aduce spectatorul față în față cu sine însuși. Tocmai de aceea, publicații precum Vestul Dramatic devin necesare: ele dau continuitate acestei experiențe și o transformă într-o memorie comună.
Dar începutul acestei stagiuni vine și cu un avertisment: constrângerile bugetare care afectează instituțiile de cultură. Într-un context economic dificil, teatrul poate părea un lux, o cheltuială secundară într-o listă dominată de nevoi presante. Și totuși, tocmai aici apare paradoxul: teatrul nu este o simplă opțiune culturală, ci o necesitate socială. El educă, modelează, deschide minți și formează caractere. Să renunți la teatru înseamnă să renunți la o parte din respirația comunității. De aceea, chiar și într-un cadru ostil, trebuie găsite resursele de voință și de management pentru ca teatrul să rămână în prim-planul vieții culturale. Nivelul calității ofertei nu trebuie să scadă, ci cel puțin să se mențină. Avem repere recente: anul trecut, Reșița a beneficiat de un festival teatral care a ridicat standardele și a fixat în mentalul publicului o așteptare firească pentru viitor. Un astfel de eveniment nu doar că a îmbogățit viața culturală a orașului, dar a creat și o responsabilitate: aceea de a nu coborî ștacheta, indiferent de dificultăți.
Alt aspect important ține de rolul educativ al teatrului, mai ales pentru tineri. Spectacolul nu se rezumă la două ore de emoție intensă, ci poate deveni un instrument formativ, capabil să transmită valori, să stimuleze gândirea critică și să cultive empatia. Într-o societate marcată de crize și polarizări, teatrul este unul dintre puținele spații unde diversitatea ideilor poate conviețui, unde dialogul rămâne posibil, iar conflictul se transformă în lecție. Acesta este motivul pentru care școlile, universitățile și comunitățile locale ar trebui să fie parteneri activi ai instituțiilor teatrale, găsind mereu drumuri comune. Totodată, teatrul contribuie la identitatea unei comunități. Un oraș cu scenă vie are altă respirație decât unul lipsit de ea.
Așa se explică de ce festivalul de la Reșița a devenit mai mult decât un eveniment punctual: a fost un exercițiu de identitate, o declarație că orașul vrea să rămână prezent pe harta culturală a țării. Vestul Dramatic a preluat și transmis aceste semnale, conectând publicul local la un circuit mai larg și confirmând că teatrul din Banat nu trăiește izolat, ci în dialog cu tendințele naționale și chiar europene. Aici intervine și o altă dimensiune a teatrului: cea de liant între comunitate și artiști. În fața constrângerilor financiare, nu este suficientă doar creativitatea actorilor sau priceperea managerilor. Este nevoie de un parteneriat real, fără fisuri, între toți cei implicați: artiști, conducători de instituții și spectatori. Numai împreună pot înfrunta lipsurile și pot transforma teatrul într-un spațiu viu, în care publicul să se regăsească și să își dorească să revină.
Publicul nu este un simplu consumator pasiv, ci o parte activă a spectacolului. Privirea lui, emoția lui, reacția lui dau energie actorilor și sens întregii construcții teatrale. În același timp, spectatorul are nevoie de autenticitate, de curajul regizorilor și al dramaturgilor de a pune pe scenă povești care contează. Este un schimb de respirații, în care fiecare parte depinde de cealaltă.
Astfel, la început de stagiune, întrebarea esențială nu este dacă teatrul își va continua drumul, ci cum o va face. Noi, spectatorii, ne dorim spectacole care să ne scoată din rutină, să ne facă să gândim mai adânc și să simțim mai curat. Ne dorim să ieșim din sală mai bogați sufletește decât am intrat. Iar celor care urcă pe scenă sau care lucrează în spatele ei – actori, regizori, scenografi, tehnicieni, manageri – le dorim curajul de a rămâne sinceri, puterea de a surprinde și bucuria de a împărtăși.
Pentru că, dincolo de bugete, restricții și greutăți, teatrul rămâne o mare respirație comună. O respirație în care se întâlnesc, pentru câteva clipe de grație, actorii și spectatorii. Și poate că tocmai această întâlnire este adevărata victorie pe care o putem câștiga împreună.
