de Claudiu Groza
S-ar zice că sunt departe și greu de atins colțurile raiului, în toată hărmălaia civilizației contemporane. Truismul ăsta mi-a fost însă contrazis la mijloc de august, când am ajuns la Socolari, în miezul Banatului montan. Aici e unul din colțurile raiului: e greu de atins, căci infrastructura rutieră nu e cea mai „actualizată”, dar departe nu e, sunt doar vreo 70 de km până la Reșița, vreo sută până-n Timișoara și doar 15 până la Oravița, orășelul central al zonei.
Socolari și satele proxime (am văzut din mașină câteva, iar prin Potoc am trecut pe jos, în drumeție) sunt desprinse parcă dintr-un roman sau film meridional: case zidite din piatră albă, masivă, clădiri așezate ca niște mici fortificații gospodăresc-ocrotitoare pe laturile curților ample, înecate în vegetație bogată. Umbră și lumină totodată, soare torid cu smochini și plante sudice, dar și umbră răcoroasă și un firicel de apă firav acum, care învârtea pe vremuri o moară a satului. Socolari e la doi pași de Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița: ăsta ar fi un alt motiv pentru a-l vizita.
Dar satul a devenit faimos nu datorită naturii, ci a culturii. De prin 2008, pe rând, câteva zeci de artiști – întâi plasticieni, apoi oameni de teatru, muzicieni și literați, au creat o comunitate în Socolari, cu evenimente de top, așa cum poate nu se fac în localități mai răsărite, punând așezarea din Banatul de Munte pe harta culturală a regiunii, cu reverberații în toată România, de-acum. Expoziții de artă plastică, concerte, proiecții de filme, spectacole, întâlniri profesionale figurează pe această hartă. Dintre toate, probabil că cel mai mare număr de profesioniști din țară și străinătate au reunit la Socolari Atelierele de Antropologie Teatrală „Cătălina Buzoianu”, în organizarea unui grup de artiști coordonați de energicul, tenacele și mereu entuziastul regizor și manager teatral Ștefan Iordănescu. Atelierele se derulează deja de vreo zece ani, fiind niște laboratoare pentru studenți și tineri artiști, dar și ocazii de prezentare a unor proiecte artistice remarcabile, cum a demonstrat și ediția din 2025 (12-15 august), finanțată de Ministerul Culturii și, din motive obiective, structurată mai riguros-teoretic, cu accent pe dezbaterile profesionale și mai puțin pe aspectul pedagogic.
Diversitatea evenimentelor a fost însă la fel de notabilă ca întotdeauna: alături de discuțiile miezoase (prelegeri, colocvii, schimburi de idei) am participat la prezentări de expoziții plastice și la concerte/instalații, fiecare spectaculoasă nu doar prin fermentul creator, ci și prin potențarea expunerii/reprezentării în spațiul natural cuceritor din Socolari. Să le luăm însă pe rând.
Printre invitații Atelierelor s-au numărat oameni de teatru importanți: Nuno Cardoso, regizor, director artistic al Teatrului Național din Porto și vicepreședinte al Uniunii Teatrelor din Europa (UTE); Carmen Croitoru, teatrolog, director al Institutului Național de Cercetare și Formare Culturală; Grete Linz, regizoare, manager teatral și profesoară la Școala de Teatru de la Freiburg; cunoscutul regizor Stefano de Luca, cu o activitate prodigioasă, inclusiv în România – ei au fost „pivoții” discuțiilor, la care au participat și ceilalți oaspeți: scenografa Velica Panduru, actrițele Mihaela Sîrbu, Camelia Curuțiu și Emőke Boldizsár – toate trei profesoare la facultăți de teatru (București, Cluj, Sibiu), teatrologul Bogdan Burileanu, teatrologa și radiojurnalista Anca Bica-Balalau, regizoarea Mateea Marin, actorul Matei Chioariu, producătorii teatrali Ionuț Corpaci și Dani Buglea și sus-semnatul, firește.
Am subliniat anume componenta universitară a reuniunii, pentru că scopul acestei ediții „de tranziție” a Atelierelor a fost de a revitaliza un excepțional proiect teatral/pedagogic din anii ‘90, prin care mai mulți studenți sau proaspăt absolvenți au avut ocazia de a lucra la Piccolo Teatro, de pildă, sub mentoratul remarcabil al lui Giorgio Strehler. Aceasta a fost una din temele îndelung rememorate de Stefano de Luca, Velica Panduru și Ștefan Iordănescu, cei care au trecut prin acea „academie” teatrală. În context, un prag maxim al emoției a fost atins în evocările despre regizoarea Cătălina Buzoianu, spiritul tutelar al Atelierelor. De altfel, emoția se simte și în micul, dar foarte picturalul film realizat de Flavia Dragoș (montaj & videografie) și Carmen Lidia Vidu (concept), chiar în zilele Atelierelor.
S-a vorbit în cadrul discuțiilor colocviale despre revitalizarea Academiei UTE și implicarea studenților și profesorilor din diverse țări europene în dinamica procesului. „Școala de la Socolari”, cum am denumit-o în titlul acestui text, ar putea fi parte din proiect. Nuno Cardoso a avansat chiar date concrete ce ar putea fi o bază de plecare. Carmen Croitoru a reluat câteva repere importante legate de managementul instituțional, cu lacunele sale și structura elementară pe care ar trebui să se bazeze, cu focalizare pe publicul-țintă și „cucerirea” sa – o folositoare recapitulare a principiilor de care actul managerial s-a cam distanțat. Grete Linz a oferit modelul școlii teatrale freiburgheze, original și rezilient într-un peisaj cultural din ce în ce mai complicat. Toate discuțiile însă au fost dinamice, vii, uneori ușor polemice, dar foarte utile ca schimb de idei, un exercițiu de care ne-am privat de când cu dominația rețelelor sociale.
Un bun complement contrapunctic pentru teorie au fost expozițiile și concertele care au acompaniat fiecare zi de Ateliere. Spectaculoasă a fost deambularea, pelerinajul laic al mulțimii de spectatori din seara primului concert prin multele spații de expunere ale lui Gheorghe Fikl, plastician original, cu un spirit fauvist și cromatică acută. Fikl ne-a prezentat seria sa „Gentle Beast”, cu compoziții pregnante prin tonurile agonice ale culorii și animale laitmotivice, precum oaia ori păunul, dar și picturi ample, reprezentând catedrale de pildă, în care cromatica devine aproape carnație.
Cealaltă expoziție, a sculptorului Tajo Iosif, are o developare simbolică, lucrările sunt interdisciplinare, portative muzicale, spre exemplu, pe partitura cărora se pot articula mici compoziții; volumetria specială și proporțiile sculpturilor tind să închidă sensuri filosofice; Tajo are o obsesie pentru carte, iar hârtia, conglomeratul de file, devine chiar materie primă pentru lucrările sale; și aici, cromatica este vie, bine ponderată, iar tehnica plastică adeseori capătă aspectul unei inovații surprinzătoare, prin soluțiile găsite.
Concertele, susținute în fiecare seară pe scena uimitoare din curtea lui Gyuri Fikl, au adunat în Socolari un număr impresionant de spectatori. E-adevărat, și oferta a fost de top. În prima seară, alături de celebrul chitarist Horea Crișovan, Gheorghe Fikl a interpretat la pian un alert și alegru, în excelentă unitate, concert de jazz, i-aș spune, în sens foarte larg, cu momente de „jam”, foarte melodios și ludic, spre entuziasmul publicului. A urmat un memorabil recital de etno-jazz, cu prelucrări muzicale catalizate excepțional de vocea Mariei Hojda, acompaniată de Dan Alex Mitrofan – chitară, Arthur Balogh – contrabass, Sergiu Cătană – percuție (trupa Mindchange). În fine, în ultima seară am asistat la un concert/performance, extrem de original și surprinzător pentru mine. KooperativA Project a adunat trei oameni de teatru într-o instalație audio-video-verbală spectaculoasă, în care versul – mai poznaș, mai fără perdea, mai grav, tânguios, oricum versul ăla năstrușnic, nu cel mainstream – este pus în scenă cu fundal muzical avangardist și proiecții vizuale dinamice. Grozavă idee, Doru Iosif (concept, instrumente de suflat, sintetizatoare),
Sebastian Hamburger (percuție, drum machine, visuals/videomapping),
Dorothea Iordănescu (sintetizatoare, pian, voce, scenografie).
Cred că și simpla enumerare a lucrurilor întâmplate la Socolari în Atelierele de Antropologie Teatrală „Cătălina Buzoianu” arată că acolo timpul nu trece niciodată degeaba…
Foto 1:
Velica Panduru, Ștefan Iordănescu,
Bogdan Burileanu, Grete Linz și Mihaela Sârbu
Sursă foto: Ștefan Iordănescu
