Interviu realizat de Anca Bica-Balalau
A.B.B.: „Teatrul n-are a face nici cu vreo clădire anume, nici cu un text, nici cu actorii, nici cu forme sau stiluri. Esența teatrului se află într-o formă de mister numit «clipa de față»”, spunea Peter Brook. Ce face actorul Matei Chioariu în clipa de față?
M.C.: În clipa de față, dacă am analiza
dintr-o perspectivă a nevoilor actului artistic, actorul Matei Chioariu bea o cafea dintr-un pahar albastru de suc, în stânga mea o pisică neagră pe nume Mozart își îngrijește blana și în tot acest timp în care am încercat să descriu ce se întâmplă în jurul meu, Sava, băiatul meu de șapte ani, a intrat în mica bucătărie întrebându-mă, în timp ce prindea muște, dacă o mai știu pe Piper (personaj dintr-un joc pe care obișnuiam să-l joc cu el)… În concluzie, în „clipa de față” este într-o continuă schimbare și, întorcându-mă la spusele lui Peter Brook, aș adăuga: Esența teatrului se află într-o formă de mister ce se numește „clipa de față” care, pentru a putea fi delimitată, explorată și exploatată, are nevoie de-un receptor extrem de viu și prezent la tot ce se-ntâmplă în jurul lui.
A.B.B.: Totuși, meșteșugul teatrului nu poate și nu trebuie să rămână un mister. Dacă mâna care ridică ciocanul nu e sigură de ceea ce face, va lovi degetul, și nu cuiul. Vechea funcție a teatrului trebuie respectată, dar nu cu acel tip de respect care te adoarme. E vorba de o scară ce trebuie urcată în permanență și fiecare treaptă în plus înseamnă un alt nivel de calitate. Dar unde anume se află această scară? Treptele ei sunt detaliile, cele mai mici detalii cu care vă întâlniți clipă de clipă. Arta detaliului duce spre sufletul misterului. Cum urcați către personaj? Cum coborâți, câte trepte vă despart de o cădere în gol?
M.C.: În decursul celor douăzeci de ani, ce au trecut de la prima mea interacțiune cu această lume, am trecut prin nenumărate faze de căutare și încercări de a-i descifra misterul. Acea „scară care trebuie urcată în permanență” se numește pasiune și bucurie. Fără aceste două ingrediente, treptele pe care-ți pui piciorul te pot înghiți în loc să te înalțe. În momentul de față, ceea ce mă ajută să urc aceste trepte spre personaj sunt două elemente ce par destul de simple. Se numesc: situație și relație. Cele două, pentru a putea conlucra, au nevoie de un exercițiu de atenție în partener, exercițiu ce se poate exersa prin nenumăratele jocuri teatrale sau metode și tehnici dezvoltate de-a lungul timpului de către cei curioși. Stimulii pe care-i vor primi fiecare dintre parteneri, ca urmare a unui exercițiu bine făcut al atenției, pot fi, fără îndoială, acele „trepte către personaj”. Plecând de la aceste premise, nu există „căderi în gol” în desfășurarea unui act artistic. În timpul unui spectacol, actorii primesc și răspund la stimuli, nu au cum să cadă în gol decât dacă în detrimentul atenției vor pune egoul. Sau, mai bine zis: atenția la mine însumi, nu atenția la parteneri. Atunci poate începe ceea ce se numește „joacă singur”… Ceea ce este adevărat, nu mai ești atent la cei din jurul tău, ci la ceea ce crezi și-ți plăsmuiești tu în capul tău a fi personajul. Rămâi singur. Ești doar tu cu tine.
A.B.B.: În teatru avem șansa să arătăm concret că un grup poate gândi, lucra, discuta, poate simți și acționa împreună. Și pentru asta avem nevoie de exemple ce iau forma unor povești care să ne inspire. Îmi vin în minte imagini ale stolurilor de păsări pe cer, care zboară armonios împreună – fiecare cu personalitatea ei, dar îndeplinindu-și cu o inteligență rară rolul în rețea. Cum v-ați acomodat cu echipa Teatrului Național din Timișoara?
M.C.: În Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara îmi este foarte bine. În acest loc, încă de la primul meu proiect, oamenii cu care m-am întâlnit mi-au legalizat căutările, mi-au înțeles fricile, mi-au încurajat parcursul pentru că toate aceste situații le erau cunoscute. Au avut franchețea de-a se identifica cu ele în fața mea, făcându-mă să mă simt unul de-al casei. Doamna Ada Lupu Hausvater și domnul Ion Rizea sunt motorul acestui mecanism atât de sănătos.
A.B.B.: Teatrul nu este o experiență pe care o trăiește creatorul singur (precum pictorul în fața șevaletului) sau împreună cu câțiva apropiați, ci o artă pe care o experimentează toți cei prezenți. „Spectacol” și „public” sunt cuvinte care dau sens ideii de teatru ca experiență trăită și împărtășită. Ce rol joacă publicul în viața unui actor?
M.C.: Rolul pe care-l joacă publicul în viața unui actor, iertați-mi comparația forțată poate, este același cu cel pe care-l joacă Dumnezeu în raport cu omenirea. Fără el,
n-am exista.
A.B.B.: Cât lasă fiecare personaj în omul Matei Chioariu? Cât de mult v-ați schimbat de când faceți/trăiți această meserie?
M.C.: Procesul este invers. Omul Matei Chioariu caută nenumărate situații și experiențe în viața privată pentru a putea adăuga straturi noi. Aceste noi straturi sunt cele care, la un anumit moment, se așază pe fișa noului personaj la care lucrez. După fiecare spectacol mă scutur și mă întorc la cele extrem de normale și banale.
A.B.B.: Între Hamlet și Richard al III-lea ce semnificații comune găsiți? Dacă ați modifica ceva la ele, ce anume ar fi?
M.C.: Richard al III-lea și Hamlet sunt două mari capodopere ale teatrului universal. Toți cei care l-au citit pe Shakespeare vor găsi și-și vor trasa propriile semnificații. Cât despre spectacolul doamnei Ada Lupu Hausvater – Hamlet și cel al lui Radu lacoban – Richard al III-lea și semnificațiile acestora, vă invităm la teatru pentru a le descoperi împreună.
A.B.B.: Cine este astăzi Richard al III-lea? Dar Hamlet?
M.C.: Văd îngrijorător de mulți oameni care se lasă orbiți de această „beție de putere”, beție ce le anesteziază bunul simț, umanitatea și, nu în ultimul rând, acea tainică legătură ce trebuie păstrată într-un fel sau altul, după educația însușită și liber arbitru, cu Divinitatea. Pe de altă parte, prins fiind în malaxorul societății de astăzi și ritmul lui năucitor ce nu-ți mai dă răgazul introspecției, cine ar putea spune că și pentru o clipă nu a fost un mic tiran, un mincinos, un prefăcut, un mic Richard al III-lea? Cât despre Hamlet… mai puțini, mult mai puțini.
A.B.B.: De cine ar trebui să ne temem astăzi? Lumea a evoluat, inteligența artificială este ceva uzual… Ce facem cu inteligența umană? Sunteți și dascăl…
M.C.: Ar trebui să ne temem de lene și de ignoranță. Ar trebui să ne temem de ce-am putea deveni fiecare dintre noi, atunci când lenea și ignoranța ajung să fie prezente în viețile noastre. Sunt asistent universitar din primăvara acestui an la clasa doamnei Mirela Puia. Unul dintre multele lucruri sănătoase pe care le-am întâlnit în lucrul alături de Mirela a fost acela de a face tot posibilul să-i facem pe studenți să se îndrăgostească de actul artistic, de proces, de lumea aceasta a oamenilor de teatru ce poate schimba percepții, de ființele acestea atât de fragile ce au o candoare specială, dar care totodată pot muta munții din loc: actorii. Vulnerabilitățile, neputințele, reușitele și încercările noastre sunt extrem de dezbătute la clasă, pentru ca studenții să fie siguri că nu sunt singuri în procesul celor 4 ani de licență. Dacă reușim să-i facem să se îndrăgostească, vor fi pasionați. Pasionați fiind, vor căuta. Căutând, vor alunga lenea și ignoranța.
A.B.B.: Ne-am întâlnit la Socolari, la cea
de-a treia ediție a Atelierelor de Antropologie Teatrală „Cătălina Buzoianu”. Ce ați păstra și ce ați arunca peste bord din experiența trăită?
M.C.: Doamne, tocmai ți-am mărturisit faptul că la nici o zi după ce Atelierele de Antropologie Teatrală „Cătălina Buzoianu”
s-au încheiat, eu m-am întors la Socolari cu soția mea, cei doi copii și mama. Mai lipsea mâța și eram formula completă. Dacă aș pierde vreo secundă din cele petrecute acolo aș fi foarte trist. Felicitări și mulțumiri sincere tuturor invitaților, și nu în ultimul rând lui Ștefan Iordănescu.
A.B.B.: I’ts time, s-a spus la Socolari… Care ar trebui să fie primele trei priorități ale umanității?
M.C.: Cum spune Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă către corinteni: credința, nădejdea și dragostea. „Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” Cam astea, zic eu, ar fi cele trei priorități ale umanității.
A.B.B.: Să ni-l imaginăm pe Matei Chioariu peste zece ani. Ce anume ați dori să ne spună? Că este fericit, laureat al unor premii naționale și internaționale? Sau?
M.C.: Peste zece ani, Matei Chioariu și-ar dori ca ai lui copii să fie bine-merci. Și-am făcut și-o rimă aici în grădină. Mai în glumă, mai în serios, mi-aș dori ca peste zece ani să nu-mi fi pierdut nădejdea, bucuria și sănătatea. Restul e tăcere.
Foto 1:
Matei Chioariu în Cafea cu bâzdâc, r. Ada Lupu Hausvater,
Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara
Credit foto: Adrian Pîclișan
Foto 2:
Matei Chioariu în Richard al III-lea, r. Radu Iacoban
Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara
Credit foto: Adrian Pîclișan
Foto 3:
Matei Chioariu în Hamlet, tradus și remixat de Peca Ștefan
Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara
Credit foto: Adrian Pîclișan
