Interviu realizat de Anca Bica-Balalau
Maia Morgenstern emană acea emoție care ia forma sufletului său și îmbrățișează spectatorul, interlocutorul, lumea din jurul său. Emilia-Maia-Ninel Morgenstern s-a născut în 1 mai 1962 și provine dintr-o erudită familie evreiască. A studiat la Academia de Teatru și Film „I.L. Caragiale” din București între 1981 și 1985, apoi a jucat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț până în anul 1988. Ulterior a apărut pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București, după care s-a alăturat trupei de la Teatrul Național „I.L.Caragiale”. S-a consacrat ca actriță de film, radio, scenă, televiziune și cântăreață în limba idiș. A scris file memorabile în istoria teatrală și cinematografică. Rolul Medeei din Trilogia antică, regizată de Andrei Șerban, îi aduce primele distincții teatrale naționale, Premiul „Lucia Sturdza Bulandra” și UNITER. În 1993 e declarată Cea mai bună actriță a anului pentru rolul din Ghetou, pe scena Teatrului Național. Un nou premiu UNITER în anul 1995 pentru Lola Blau din Îngerul albastru. Și pentru filmele sale a fost distinsă cu numeroase premii ale Uniunii Cineaștilor din România.
Coproducțiile cinematografice în care a jucat au fost recompensate la mari festivaluri precum cel de la Cannes – în 1992 pentru Balanța și în 1995 pentru Privirea lui Ulise, la Veneția, în 1996, pentru A șaptea încăpere, și la Moscova, în 1997, pentru Băieții Wittman.
Numele ei, Morgenstern, înseamnă în germană „Luceafărul de dimineață”, nume dat Fecioarei Maria, personajul pe care l-a jucat în filmul Patimile lui Hristos. Regizorul Mel Gibson, un devotat romano-catolic, pare să fi luat în considerare, printre altele, acest detaliu ca fiind semnificativ pentru alegerea ei în rolul ce a adus-o la un pas de Oscar.
După ce filmul a fost apreciat de Academia Americană de Film drept una dintre cele mai importante producții, Mel Gibson a declarat atunci că o vedea pe Maia Morgenstern drept favorită la Premiul Oscar, pentru cea mai bună actriță.
A.B.B.: Cum ați ales teatrul, ținând cont că părinții dumneavoastră aveau alt profil intelectual?
M.M.: Am avut părinți foarte, foarte buni, care m-au susținut de mică. Pentru familia noastră a fost un lucru de mare bucurie. A fost o copilărie frumoasă. Am început să descopăr că e ceva din mine ce se leagă de scenă, de teatru. Așa am ajuns să merg mai departe, să construiesc pas cu pas, chiar dacă uneori era greu. Nu exista alt drum pentru mine. Era clar că asta e calea. Așa am văzut mereu: teatrul ca o chemare. O chemare interioară, imposibil de ignorat. Și în felul acesta am înțeles că rolul meu e aici, pe scenă. Așa am așteptat și dorit mereu: să fiu acolo, să joc, să transmit. Era o dorință constantă, pe care am simțit-o de când eram foarte tânără.
A.B.B.: Sunteți percepută de majoritatea spectatorilor ca un om altruist, vesel și capabil să joace orice rol pe scenă și în film. Totuși, care este cel mai greu rol pe care
l-ați jucat în viață?
M.M.: În viață, cred că existența însăși. Da, existența, copilăria, viața. Pot spune că cel mai greu rol este să rămâi tu însuți, să fii credibil în viața reală. În teatru există metode, tehnici, proceduri. Dar în viață? Nu ai întotdeauna repetiții. În viață te întâlnești direct cu situațiile și trebuie să știi cum să le trăiești, cum să reacționezi.
Există tehnică, da. În actorie, în sculptură, în pictură… Toate au reguli, metode, pași. Dar există și școala vieții. Ceea ce înveți trăind, ceea ce descoperi documentându-te, pentru fiecare partitură, pentru fiecare rol.
A.B.B.: Actriță, manager al Teatrului Evreiesc de Stat. Cariera didactică nu v-a atras? De ce?
M.M.: Rolul devine astfel o parte din tine. Și tu devii o parte din el. Asta e logica, asta e arta: să creezi un personaj credibil, să-l faci să trăiască prin tine. Așa am învățat și ca manager al Teatrului Evreiesc de Stat, unde am făcut foarte multe lucruri.
Munca didactică nu m-a atras la început. Dar da, am fost și îndrumător, profesor, pentru multe generații. Am format studenți care acum sunt actori, colegi de scenă, oameni de artă. Universitatea de Teatru m-a obligat să fiu și profesor. Și am pregătit împreună cu studenții mei viitoarea generație. A fost o experiență de viață la fel de intensă ca scena.
A.B.B.: Care este amintirea cea mai puternică pe care o păstrați în suflet de la repetiții pe scenă sau în film?
M.M.: Prima amintire a fost atunci când am pășit pe o scenă profesionistă, la optsprezece ani, după examenul de admitere la facultate. A fost un moment unic: să intri pe scenă, să simți publicul, să simți emoția. Un drum… Aș spune că sunt emoții confuze, dar puternice, copleșitoare și vulnerabile în același timp, puncte de intensitate în geneză. Acea dată e unică în viața asta, sub lumina valorilor de onoare și bun simț. Pentru mine – și nu numai – acestea sunt lecții deschise.
A.B.B.: Filmul Patimile lui Hristos, în regia lui Mel Gibson, ce loc ocupă în cariera sentimentală a domniei voastre?
M.M.: Fiecare proiect, fiecare întâlnire, oricât de mică sau de mare ar părea, are o valoare imensă. Sunt recunoscătoare tuturor celor care au făcut posibil ca acest drum să continue, să existe punți și pentru generațiile viitoare. Fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare faptă bună construiește acest pod al memoriei și al identității.
Recunoștința mea merge către toți cei care citesc, către cei care ascultă și care duc mai departe mesajul. Pentru că fiecare cititor și fiecare spectator devine la rândul său un deschizător de cale. Asta este, de fapt, menirea culturii – să deschidă drumuri și să creeze legături.
Tot ceea ce facem aici nu se oprește odată cu noi. Va rămâne pentru cei care vin după noi, ca o moștenire. E nevoie să transmitem mai departe, să nu lăsăm lucrurile să se piardă, pentru că ceea ce nu se cultivă, se uită. Dacă fiecare dintre noi ar dărui puțin, lumea ar fi mult mai luminoasă. Și fiecare generație ar putea primi mai multă speranță. Cultura este puntea dintre trecut și viitor. Este locul unde ne întâlnim cu toții, unde ne recunoaștem rădăcinile și unde visăm împreună. Poetul, actorul, scriitorul, profesorul – fiecare contribuie cu partea lui la această țesătură de sensuri. De aceea, educația și arta merg mână în mână. Una hrănește mintea, cealaltă hrănește sufletul. Dacă nu le avem pe amândouă, riscăm să fim incompleți. Îmi doresc ca fiecare cititor al acestui interviu să ducă mai departe o parte din mesaj, să se simtă inspirat să facă bine. Pentru că binele nu se termină niciodată, el crește pe măsură ce este împărtășit.
A.B.B.: În Anul Centenar Monica Lovinescu ați răspuns invitației Teatrului Radiofonic, jucând în monodrama Între câine și lup, un spectacol de teatru radiofonic în care ați întruchipat vocea Monicăi Lovinescu. Scenariul și regia au fost semnate de regizoarea Ilinca Stihi. Textul original a fost inspirat de viața și opera Monicăi Lovinescu, cu inserții din materiale documentare din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Cât de importante sunt vocile feminine în cultura română?
M.M.: Monica Lovinescu este una dintre vocile feminine care a fost și va rămâne un adevărat mentor pentru români. Mentorii, profesorii, artiștii, oamenii de cultură – toți au un rol esențial. Fără ei, comunitatea ar fi mai săracă. Cred că România are nevoie de mai mult mentorat, de mai multă implicare, pentru ca tinerii să simtă că nu sunt singuri. Când un tânăr este îndrumat, capătă încredere, învață să fie responsabil și să ducă mai departe valorile. Nu e un proces ușor, dar este necesar. Și chiar dacă uneori pare complicat, rezultatele se văd în timp.
A.B.B.: Care consideraţi că este rolul actorului în societate? Ce anume pot face concret teatrul şi filmul pentru noi?
M.M.: Fiecare generație are provocările ei, dar și resursele pentru a le depăși. Dacă există solidaritate, se poate merge înainte. Cultura și educația rămân fundamentale. Ele sunt cele care unesc comunitățile, creează identitate și dau speranță. Am învățat din experiențele celor de dinaintea noastră că trebuie să prețuim valorile, să ne păstrăm rădăcinile, dar și să fim deschiși către viitor. Uneori este greu, pentru că moștenim obiceiuri rigide, dar tocmai aici intervine mentoratul, rolul de a arăta că există și alte căi. Drumul nu e simplu, dar e plin de lecții care, odată învățate, pot schimba vieți. Și sper ca aceste cuvinte să ajungă la cititori, să-i facă să reflecteze, să-i inspire și să-i motiveze. Pentru că, la final, totul se reduce la om, la suflet și la capacitatea noastră de a dărui. Cred că fără cultură nu putem exista deplin, pentru că ea dă sens, ne ajută să înțelegem cine suntem și încotro mergem. Mulțumirile mele merg către toți cei care sprijină cultura, către cei care dau din timpul și energia lor pentru a aduce lumină în comunitate. Mulțumesc tuturor pentru răbdare, pentru deschidere și pentru prietenie. Mulțumesc pentru ocazia de a vorbi, pentru șansa de a fi ascultată și pentru faptul că putem construi împreună. Pentru că, la final, acesta este rostul: să deschidem drumuri și să lăsăm lumină în urmă.
A.B.B.: Sunteți inconfundabilă, puternică, copleşitoare şi vulnerabilă… Aveți talentul în genă, nu ați cedat decât imperativelor de onoare şi de bun simţ… O lecţie deschisă pentru colegii de scenă şi pentru spectatori, fiindcă aveți un virus al geniului actoricesc ce imunizează orice suflet rătăcit… Este o povară sau un armistițiu cu soarta, faptul că nu vă mai aparțineți?
M.M.: Este o povară să nu mai știi cui aparții, faptele să nu-ți mai aparțină. Dar încerc să înțeleg, să privesc în cunoaștere, să privesc în ceea ce mi s-a dat și ceea ce am de dus mai departe. O să mai apară puncte de lumină, conștiință, și acolo voi fi. Mă voi raporta la trecut, dar se ridică mereu o stare rece, aproape rigidă. Și atunci viitorul pare să se deschidă… Se întâmplă terapii, nu mai duci poveri, nu mai porți greutăți, ci lași să se vindece. Alegerea nu e ușoară, dar continui. Încerc din nou și din nou, chiar dacă greșesc, am mare încredere că păcatul poate fi iertat.
A.B.B.: Astăzi putem trece Oceanul cu avionul, putem auzi și vedea ce se întâmplă de cealaltă parte a lui. Dar drumul care duce spre noi înșine și spre semenul nostru se află la mii de ani lumină. Actorul face pași înainte pe acest drum. Ținând în mână făclia pe care i-a încredințat-o poetul, el pătrunde în tainele neexplorate ale sufletului omenesc, pentru a se metamorfoza în taină și a se arăta din nou cu mâinile, cu ochii și cu gura pline de minunății. Vă mulțumim pentru acest drum care duce spre noi înșine. Care este mesajul domniei voastre pentru cititorii revistei Vestul Dramatic?
M.M.: Mulțumesc pentru acest interviu, pentru invitația revistei, și pentru cititorii care vor primi acest mesaj. Mulțumesc din suflet pentru această întâlnire. Mulțumesc și pentru faptul că este o punte, e un aport real, care ne ajută să fim mai aproape de oameni. Este o onoare să avem astfel de dialoguri, să existe punți între generații, între cei care creează și cei care primesc mesajul. Da, cred că este nevoie de astfel de experiențe, mai ales prin intermediul interviurilor, pentru că doar așa putem învăța unii de la alții, real, pe viu, prin educație și prin cultură. Este important ca acest drum să nu se oprească aici. Avem nevoie de continuitate, de oameni care să ducă mai departe mesajul, indiferent de greutăți. Da, mulțumesc tare mult pentru această invitație, pentru atmosfera caldă și pentru sufletul pus în acest dialog. M-ați întrebat și m-ați primit cu multă căldură. Și sper că această prietenie să continue, să se multiplice și să ne apropie. Mulțumesc mult pentru răbdare, pentru faptul că ne-am ascultat unii pe alții, și pentru că ne putem regăsi în aceste cuvinte.
A.B.B.: Mulțumesc pentru clipa de prietenie!
Foto 1:
Maia Morgenstern în Mic și-al dracu, r. Maia Morgenstern,
în cadrul FIT New Wave 2025
Credit foto: Ovid Teodoriu
Foto 2:
Maia Morgenstern în Mic și-al dracu, r. Maia Morgenstern, în cadrul FIT New Wave 2025
Credit foto: Ovid Teodoriu
