de Ada-Maria Ichim
Întorcându-se la Teatrul Studio (Teatrul Figura Studio, Gheorghieni), unde și-a început cariera dramatică, László Bocsárdi ne propune Rinocerii, de Eugène Ionesco, un spectacol în care trecutul și prezentul trupelor din Gheorghieni și din Sfântu Gheorghe (Teatrul „Tamási Áron”) se întâlnesc cu succes. Dincolo de nostalgii, propunerea continuă seria de montări ale regizorului care își pune constant întrebări legate de umanitatea noastră. Clinicul Richard III (Craiova), disperantul Am bombardat New Haven (Cluj), retoricul Conferință iraniană și metaforicul Un înger a coborât în Babilon (Sfântu Gheorghe) dovedesc faptul că, prin intermediul textelor alese, creatorul are rolul de a examina, testa, interoga limitele umanității noastre. Și poate niciunde nu o face mai bine decât cu textul lui Eugène Ionesco.
Rinocerii, scris în 1959, la Paris, a ajuns în România pentru prima dată datorită lui Radu Beligan și puternicei sale dorințe de a pune spectacolul la București. Deși relația dintre Ionesco și autoritățile române era în anii ’60 una tensionată, căci politica socialistă culturală denigra teatrul absurdului, totuși Beligan reușește să îl convingă pe marele dramaturg, în 1963, la o întâlnire sub umbrela ITI, să îi acorde permisiunea de a monta Rinocerii la Teatrul de Comedie, în regia lui Lucian Giurchescu (premiera: aprilie 1964). Interpretarea lui Beligan este unanim aclamată de critică, inclusiv cea străină. Beligan mărturisește chiar că Ionesco i-ar fi spus că interpretarea lui este mai aproape de adevărul personajului chiar decât a mult faimoșilor Laurence Olivier sau Jean-Louis Barrault (primii interpreți ai rolului), „a reușit să arate funcționarea interioară a personajului principal, făcându-l, așa cum a declarat un jurnalist francez un an mai târziu, un disperat al umanismului.”
Nu l-am văzut pe Beligan în anii ’60, dar propunerea lui Kónya-Ütő Bence este în mod sigur una dintre cele mai strălucite. Rafinatul actor, plin de nuanțe și de o explozivă muzicalitate, remarcabil în Oxygen (Ivan Vîrîpaev), unde l-a avut ca regizor pe Pálffy Tibor, partenerul său de scenă de acum, în rolul Jean, pare să fi căpătat un plus de libertate. Poate că recentul Caliban, din Furtuna (r. Viktor Bodò), care i-a adus premiul criticii maghiare din Ungaria (echivalentul UNITER), îi conferă și aici un plus de mobilitate expresivă, care se răspândește din vârful degetelor de la picioare până în ridurile fine din jurul ochilor sau în creștetul zburlit. Acea „disperarea a umanismului” său evoluează, zvâcnește din straturile de vulnerabilitate ale personajului, manifestate încă din primul act unde bine-jucata mahmureală are un dublu efect – îl face un pic autist față de evenimentele din jur și îi relevă delicatețea și fragilitatea interioară a îndrăgostitului.
Prin decizia regizorului László Bocsárdi de a plasa acțiunea pe o platformă care secționează spațiul de joc pe gradene, căci suntem cu toții pe scenă (opțiune regizorală sau necesitate datorată renovării clădirii teatrului?), ne aflăm, în această montare, foarte aproape de personaje. Pasarela transparentă, podium îngust pe care actorii fac o echilibristică permanentă, limitează anvergura acțiunii și trimite evenimente semnificative, precum trecerea și apariția rinocerilor, în culise (decor Bartha József). Personajele sunt colorate, îngroșate caricatural, femeile poartă peruci rizibile (chiar și Daisy, anvelopată în blond, din care răsar doar ochii mari albaștri), costumele (Szőke Zsuzsi) creează un contrast existențial încă de la prima scenă. Buchetul colorat al micului orășel, loc de întâlnire al unor pașnici „Mitici” caragialieni, păstrează doar nuanțele de verde (trimitere discretă la ideologia legionară) pentru colectivul ziarului unde se dezbate adevărul sau neadevărul apariției rinocerilor.
Dar acestea rămân treptat doar ecouri.
Jean (Pálffy Tibor) își poartă cu suavitate rose fumé-ul costumului, completat de pantofii galbeni, pentru a se îmbolnăvi apoi de rinocerită și, lepădând orice veșmânt, creează una dintre cele mai frumoase scene ale spectacolului, în care transformarea sa fizică prin contorsionarea trupului gol se petrece printr-o pânză elastică, un basorelief mobil al metamorfozei, la care Bérenger asista neputincios. Cu atât mai dureroasă, cu cât prietenia celor doi, construită prin contraste și toleranțe reciproce, evoluează printr-un dialog constant între rigiditatea spilcuită a unuia și disiparea sufletistă a celuilalt.
Coborârea etapizată, om cu om, în rinocerizarea generală creează ocazia unor întâlniri delicate, căci, chiar și în acest proces de aneantizare a omenescului, personajele rămân umane în vulnerabilitatea lor. După transformarea atât de plastică a lui Jean, urmează cea a lui Dudard (Faragó Zénó) care devine tot mai omenos, dând o caldă și neașteptată eleganță personajului. „Dacă e să criticăm, să criticăm dinăuntru, nu din afară.” – spune el, justificându-și propriul compromis lucid. Nici iubirea nu poate opri transformarea, căci pierdută este și Daisy (delicata Göllner Boróka), care, cu fiecare apariție, aduce suavitate și gentilețe și care cade victimă a propriei feminități, fascinată de energia și forța brută a „rinocerilor”.
Spectacolul ne face să privim în jurul nostru, iar afirmația finală, repetată, parcă, în mii de tonuri, consfințește o rezistență necesară, a omului, dar și a creatorului, în fața unei societăți cu repere pierdute. Singurătatea astfel născută alunecă într-un tragism universal, de o claritate întristătoare, ecou dureros al luptei pe care o ducem zilnic, cu toții, împotriva întoarcerii orbești la extremism. Iar Kónya-Ütő Bence o face magistral.
Teatrul „Tamási Áron” (Sfântu Gheorghe) și Figura Studio (Gheorghieni)
Rinocerii de Eugène Ionesco
Regia: Bocsárdi László
Decor: Bartha József
Costume: Szőke Zsuzsi
Muzica: Bocsárdi Magor
Light design: Bányai Tamás
Mișcare scenică: Vass Zsuzsanna
Distribuția:
Bérenger – Kónya-Ütő Bence
Jean – Pálffy Tibor
Daisy – Göllner Boróka
Dudard – Faragó Zénó
Botard – Pignitzky Gellért
Domnul bătrân – Szakács László
Profesorul de logică – Derzsi Dezső
Casnica – Bartha Boróka
Soţia Băcanului – Tamás Boglár
Băcanul – Moșu Norbert László
Domnul Papillon – Márton Lóránt-László
Doamna Boeuf – D. Albu Annamária
Pompierul – Barti Lehel-András
Bătrânul – Barti Lehel-András
Chelnerița / Soția bătrânului – Pascu Tamara
Foto 1:
Tamás Boglár, Göllner Boróka, Bartha Boróka, Pascu Tamara,
Kónya-Ütő Bence, Barti Lehel-András, în Rinocerii, r. Bocsárdi László
Teatrul „Tamási Áron” (Sfântu Gheorghe) și Figura Studio (Gheorgheni)
Credit foto: Előd Izsák
Foto 2:
Kónya-Ütő Bence, în Rinocerii, r. Bocsárdi László
Teatrul „Tamási Áron” (Sfântu Gheorghe) și Figura Studio (Gheorgheni)
Credit foto: Előd Izsák
