de Claudiu Groza
Cu vreo două decenii în urmă, Festivalul Underground de la Arad își consacrase deja aura legendară de eveniment teatral iconoclast, cum puține erau la vremea aceea în România (nici azi nu sunt prea multe, de fapt).
Festivalul era dedicat companiilor independente, autohtone și străine, și formulelor artistice atipice, consumate în spații atipice. Inițiatorul ineditului creuzet experimental era Ovidiu Balint, directorul Casei de Cultură a Municipiului Arad, care a reușit să aglutineze pe malul Mureșului un fenomen cultural ce a intrat rapid în istoria teatrului românesc.
Underground a avut 13 ediții, apoi s-a întrerupt, ca orice proiect bazat mai mult pe tenacitatea organizatorilor decât pe o temelie bugetară solidă. A fost reluat anul trecut, sub o altă cupolă administrativă – HUB Cultural mARTA, un ambițios pol interdisciplinar sub egida Consiliului Local și Primăriei Arad –, dar cu același entuziast
și neobositdirector/organizator/animator/producător, Ovidiu Balint.
Anul acesta a avut loc, între 20-29 iunie, ediția a 15-a, cu peste 30 de spectacole din Franța, Ucraina, Georgia, Ungaria și România, proiecții de scurtmetraje, un atelier de cinema și opt spații de reprezentații, indoor și outdoor, între care iconicul pentru arădeni Teatru Vechi (în care am intrat acum pentru prima dată, deși am legături profesionale cu Aradul de peste 10 ani), zona La Băncuțe din Parcul Eminescu, Club Flex sau sediul Celălalt.teatru (o companie independentă pe care m-am bucurat să o descopăr măcar fizico-geografic, nemaireușind să încap în săliță la spectacolul lor, din păcate – dar ăsta e un semn bun), ba chiar și un tramvai.
Underground a cucerit zona centrală a orașului, în pofida toridei veri crișane și a renumitei lenevii estivale a localnicilor. Spectacolele n-au dus lipsă de public, totuși, în Arad există un nucleu solid de consumatori de artă.
Din motive… logistice, mai degrabă, sejurul meu la Underground a fost meteoric, așa că am reușit să văd doar trei producții + filmulețele atelierului de cinema coordonat de regizoarea Carmen Lidia Vidu. Totuși, o parte dintre spectacolele din program le văzusem prin alte părți sau le știam proiectele. Așa au fost Decalogul după Hess de Alina Nelega ori Sex, drugs, gods & rock’n roll după Eric Bogosian şi Saramago, cu Harsányi Attila, în regia lui Tapasztó Ernő (Aradi Kamaraszínház) – n-am reușit să văd Kean, pentru care Harsányi a luat Trofeul Festivalului –; Paradoxul dorințelor de Ana-Maria Bamberger, regia: Codrina Pricopoaia (Compagnie Azacusca); Can[not] say? al C4Company, al cărui proiect mi-a fost prezentat anul trecut; și încă altele câteva, care mă îndreptățesc să dau titlul de mai sus acestui text.
Cele trei spectacole pe care le-am văzut m-au plasat și în trei spații speciale:
Realități absurde de Victor Olăhuț (care semnează și regia; Compania Cultură’n Șură) s-a jucat în parc, un spațiu care a potențat pitoresc ludicul absurd al propunerii artistice. Spectatorul trebuie să posede niște resurse ludice el însuși pentru a gusta pe deplin amuzantele secvențe jucate de Cătălin Mareș și Florentina Năstase, într-o simbioză unitară (imersivă, cum s-ar spune altfel) a actoriei teatrale cu interfața filmică. Practic, ambele personaje ale spectacolului au două spații de manifestare: pajiștea verde a parcului și ecranul de proiecție, în care „intră” din când în când, perfect sincronizați cu ei înșiși cei dincolo de pânza albă.
Poveștile nici nu prea contează, cât contează anecdota acestei permanente re-ipostazieri ambigue a sinelui.
Un experiment performativ proaspăt și tonic.
Club Flex – spațiu potrivit pentru tot felul de reprezentații teatrale – a găzduit Of… de și cu Andreea J. Darie, după Hamlet (regia Cosmin Pleșa, Asociația Artes). Este de fapt un monolog al Ofeliei care prezintă succint intriga celebrei piese shakespeariene din perspectiva eroinei, ca o confesiune a vulnerabilității și speranței. Tânăra actriță a denotat o sensibilitate impresionantă a interpretării, o expresivitate care a menținut atenția privitorilor și o bună știință a articulării scenariului, astfel că am trecut ca peste un amănunt peste vizibila-i emoție care i-a gâtuit nițel emisia vocală și dicția.
Tot un monolog, de data asta după Cehov, s-a jucat în splendidul – deși delabratul – spațiu al Teatrului Vechi: Nina… viața mea în artă de și cu Ana Dinu (regia Mariana Cămărășan, Compania Unteatru). Tot confesiv, discursul a fost aici mai versatil, combinând ingenios dramaticul și comicul, mărturia cu auto-ironia, într-un întreg redat cu mai multă maturitate artistică și mai bună stăpânire de sine actoricească. Oricum, am văzut pe scenă două actrițe cu redutabile resurse profesionale.
Din atelierul de cinema, coordonat de regizoarea Carmen Lidia Vidu, a rezultat un colaj de aproape 11 minute, ingenios montat, filmat în trei zile, cu opt participanți, majoritatea foarte tineri (14-19 ani). S-au folosit camere profesionale, după ce anul trecut s-a filmat cu telefoanele. Filmul are un aer domestic-urban local care m-a făcut elegiac, ca un vechi călător prin Arad în toate anotimpurile. Cumva natural, realizatorii au optat pentru niște devoalări ale faptului divers, ale cotidianului care, chiar banal, creează o anume atmosferă, surprinde o anumită stare.
Cred că e o dimensiune a festivalului care merită păstrată și dezvoltată, așa cum merită augmentate și alte secțiuni – ediția de anul viitor promite deja o dezvoltare benefică pentru Underground la Arad.
Foto 1:
Rareș Rusan, Nana Balint, Ilior Spătar în Can(not)say?, r. Nana Balint, producția C4 Company
Underground Festival, ediția a 15-a, Arad, 2025; organizator: Hub Cultural
Credit foto: Viorel Gantner
