de Ada-Maria Ichim
Două spectacole, bazate/inspirate de clasicul Shakespeare, sunt coperțile Festivalului de Teatru Nou de la Arad, desfășurat între 10 și 22 mai. Atât Cristian Ban cu Visul unei nopți de vară, cât și Leta Popescu cu Cum se scrie (Șeicspir) Shakespeare? propun abordări construite pe creații colective, cu inserții personale, fie din viețile actorilor, fie din public. Acestea actualizează și fragmentează textul clasic, care devine pretext arhicunoscut, deconstruindu-l și servindu-ne o nouă narațiune, un joc cu percepțiile. Dialogul între scenă și sală are un scop comun: depășirea barierei dintre cuvântul scris acum 400 de ani și publicul de acum. Teatrul Nou începe cu redefinirea teatrului clasic.
Cu o doză serioasă de autoironie, râzând de propriile eșecuri sau compromisuri, actorii din spectacolul lui Ban se adresează de la egal la egal celor din sală, aducându-l literalmente pe Shakespeare la „viață” cu câteva picături din propria lor existență. Cocktailul de povești de viață, grefate pe structura narațiunii shakespeariene, sunt o sursă de comedie și surprize, depășită doar de inventivitatea și ghidușia montării fragmentelor de text, unde tonul umorului se schimbă constant, susținut de muzica live.
Ireverențioasa Leta Popescu reia pariul de la Cluj, cu Scorpia (ne)îmblânzită, sub o nouă formă, reunind sub umbrele tematice comune întreaga creație a marelui Will. Cu titlul ironic agramat, spectacolul traversează opera, disecând-o didactic pentru a sluji drept argument celor două tabere: cea a celor care predau și cea a celor care învață. Parodierea ideii de școală și de confruntare îneacă în argumente divergente subiectul. În ciuda vervei caracteristice regizoarei și a propunerii de joc în care actorii sunt diseminați în sală, discursul pierde din ritm și intensitate. Energia scade cu tot amalgamul de costume colorate, peruci lucitoare și folosirea agasant-infantilizantă a diminutivelor. Dezbaterea populară, utilă, trebuie susținută de autenticitatea și credibilitatea trupei, care nu a găsit tonul just, necesar navigării acestei propuneri dramaturgice neobișnuite, aflate la limita dintre caricatură și ironie.
Solo show-ul lui George Costin colectează cu voluptate actoricească personajele malefice ale dramaturgiei universale. De la Richard de Gloucester la Caligula, Salieri, Claudius, Roy Cohn, avocatul pruncucigaș din Bash și chiar Profesorul din Lecția de Eugen Ionescu, spectacolul Noi, ticăloșii ni-i relevă rând pe rând, țintuindu-ne în scaune. Actorul le dă dreptul la umanitate, la credibilitate și la propria incalificabilă răutate. Personajele își păstrează coerența interioară și fascinația. Dublat de controlul subtil al vocii, care trece hipnotizant de la șoaptă la strigăt plin, dozajul extrem de fin propus de actor, alături de regizorul Matei Lucaci-Grunberg, traversează nonșalant, cu minime schimbări de costum (Iuliana Vâlsan) epoci și stiluri dramaturgice, găsind vibrația adevărului interior al fiecăruia dintre „ticăloși”.
În contrapunct, vin două texte contemporane, confesive, care vorbesc despre întreaga societate dintr-o perspectivă feminină: Prima facie și Shirley Valentine. Primul, de Suzie Miller, în regia lui Andrei Huțuleac, urmărește parcursul unei avocate specializată în apărarea bărbaților acuzați de viol, pentru care viața ia o turnură dramatică atunci când este ea însăși agresată. Monologul inteligent, livrat cu incandescență de Corina Moise, pune în discuție concepte fundamentale (dreptate, justiție) și devine un maraton emoțional pe care aceasta navighează cu subtilitate și vulnerabilitate. Parcursul confesiv delicat al schimbării de perspectivă este dublat de asumarea unui rol, public – de avocat sau victimă, un teatru în teatru unde scena este societatea. Căutându-și dreptatea, se scufundă în straturile concentrice ale înțelegerii, până la victoria proprie, intimă, a asumării. Pentru Shirley Valetine, personajul monologului cu același nume de Willy Russel, eliberarea vine cu pași mici și prudenți. Kezdi Imola (Shirley) avansează microscopic pe traseul emoțional al englezoaicei de vârstă medie care își descoperă capacitatea de a decide pentru sine. Deși textul și-a pierdut din impactul eliberator al primei montări din 1986, forța sa constă în partitura scenică nuanțată pe care o oferă. Pas cu pas, actrița lasă lumina interioară a personajului să străpungă convențiile sociale, să se elibereze de vinovății pentru a străluci cald în final.
Confruntarea dintre Carol (Ioana Niculae) și John (Marius Turdeanu) din Oleanna de David Mammet (publicat în 1992), anticipează problematica mișcării #metoo. Cu alternanțe bine dozate de calm și pasiune, regizorul Mădălin Hâncu explorează parcursul unui profesor (Turdeanu) incapabil să asimileze conceptele de consimțământ și limite. Presiunea crește, iar actorul reușește să conțină, sub amabilitate, o tensiune care irumpe violent, în opoziție cu Oleanna (Ioana Niculae), care taxează neiertător fiecare încălcare a relației student-profesor.
Completând perspectiva, spectacolul Visul de la Reactor de creație și experiment din Cluj îl folosește pe Shakespeare ca pretext pentru a diseca mecanismele după care funcționează, sau mai exact nu funcționează, învățământul vocațional de teatru. Bazat pe mai bine de 40 de mărturii personale, textul descompune abuzurile de putere ce apar în mediul universitar. Patetismul este ocolit prin musical, unde songurile, având 11 compozitori diferiți, dau un înveliș edulcorat și lucitor unei pastile amare. Momentele muzicale autoironice aduc o emoție specială, fiind încărcate de întrebări și trezind revoltă și durere. Cei treisprezece actori de pe scenă vibrează la aceste povești care fac parte din realitatea lor, chiar dacă, poate, nu au fost în mod direct implicați într-o astfel de situație, au fost martori sau au avut prieteni/e care s-au confruntat cu un sistem nociv, gândit pe raportul inegal dintre maestru-ucenic. Regizorul Dragoș Alexandru Mușoiu conduce distribuția numeroasă într-un spectacol complex, unde un element important îl reprezintă coregrafia lui Sergiu Diță, remarcabilă prin forța sugestivă (de exemplu piramidele umane închinate profesorului de clasă).
Ca o continuare a premisei din Visul, Angajați-mă, scris de Ama Bescheriu și Robert Ioan, pleacă de la 21 de mărturii ale viitorilor actori a căror experiență pe „piața muncii” devine traumatică. Cifrele vorbesc de la sine despre discrepanța dintre numărul de absolvenți și posturile existente. Zbaterea constantă, între casting și sărăcie, îmbracă mărturia onestă și limpede despre „îmbrânceala de a fi în lumina proiectoarelor”, într-un discurs cu propriul univers sonor stratificat, în care strălucește vocea protagonistei.
Mândrie și prejudecată (un fel de), semnat de scoțiana Isobel Mac Artur, pus în scenă la Teatrul Excelsior, se joacă muzical cu romanul lui Jane Austen, cu distribuție talentată, ale cărei energii complementare sunt exploatate din plin de regizorul Alexandru Mâzgăreanu. Actrițe de forță, Camelia Pintilie, Dana Marineci, Oana Predescu, Ana Udroiu și Iulia Samson joacă cu vervă plină de ironie și umor multiple roluri, un caleidoscop de personaje, pentru care situațiile se succed rapid. Ritmate intrări-ieșiri printr-un decor-carusel de uși și oglinzi, cu atribute de cabaret și circ, schimbări de costum la vedere, nasc surprize la tot pasul: picioroangele sunt folosite pentru a plasa personajul fizic deasupra celorlalți, „calul alb” alcătuit din două actrițe și un cap de cal din butaforie o poartă pe Jane Bennet (Ana Udroiu) către destinul său. Cu spirit ludic, actrițele dezvăluie un registru vocal surprinzător într-un karaoke asumat și bine gândit repertorial.
O performanță fizică și coregrafică plină de bonomie ne propune Victor Olăhuț cu al său Șantier (Teatrul Municipal din Baia Mare) pentru care semnează regia și dramaturgia, o întoarcere la comedia slap-stick, la teatrul popular, într-un amestec de mimă și pantomimă. Echipa de actori „construiește” într-un continuum al absurdului și al încâlcelilor, găsind noi căi de a greși și metode inovative de a rezolva o problemă creând alta, sub presiunea unei găști de mafioți cu atribute de rockeri. Orice obiect încurcă și ajută simultan, precum banda roșie de marcaj care se întinde, se împăturește, se ridică, se coboară, împiedică, delimitează și conține, astfel încât Alex Macavei, Andrei Han, George Pop, Mircea Gligor, Alin Albu, Rodica Pașca, Dan Cordea, Vasile Pop și Petru Damșa reușesc perfect să ilustreze dictonul „doi încarcă, doi descarcă”.
Unic prin gând și tratare, Empty Floor al trupei ImPerfect Dancers din Italia surprinde cu adevărat, căci este fascinantă propunerea lor de a aduce pe scenă un grup de vârstnici, între care se află și un tânăr cu sindrom Down, și de a-i integra fizic în demersul lor coregrafic. Prin amestecul de delicatețe și stângăcie, în contrast cu mișcările coordonate ale trupei, scena devine un spațiu al comunicării generaționale și al împărtășirii de amintiri. Tema dificilă a îmbătrânirii este transformată în experiență și întâlnire.
Abordarea Alinei Hristea din Menajeria de sticlă a lui Tennessee Williams nu reușește să scuture praful de pe textul publicat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mergând pe interpretarea literală a epocii, în ciuda unei propuneri scenografice (Raluca Alexandrescu) moderniste, dar copleșitoare pentru spațiul scenic (deși a funcționat mult mai bine pe scena mare de la Arad). Visul multor actrițe, rolul Amandei Wingfield capătă în interpretarea Ioanei Costea o voce constant afectată, acută, monoton alintată, în fața căreia Maria Pandrea (Laura) și Robert Brage (Tom) cu greu găsesc cheia firescului.
Cristian Ban privește prin ochelarii roz ai copilăriei în Părinți, dramatizare a romanului Dianei Bădică despre o fată care crește în Slatina anilor ʼ80-ʼ90. Portretul intim, creionat cu umor, al microcosmosului unei familii care locuiește la bloc este o binevenită și terapeutică întâlnire cu trecutul comunist. Farmecul spectacolului este centrat pe minunata Teo Dincă (Onuța), care alternează între a juca adolescenta care trăiește răsturnarea adusă de Revoluție și autoarea care face pace cu trecutul, prin confesiunea adresată publicului.
Festivalul ne-a oferit o perspectivă aparte prin patru spectacole în regia lui Radu Iacoban, montate în stagiunile recente: Aniversare, Un inamic al poporului, Adevărul și O intervenție. Actor și dramaturg, Iacoban aduce, ca regizor, o viziune modernă, centrată pe actor. El propune tematici diverse, limbaje dramaturgice diferite, căutând constant adevărul universului teatral din fața noastră. Golul personajelor care refuză să se privească pe sine – absurdul sub un glob de discotecă, din textul lui Harold Pinter (pus în scenă la Arad), se regăsește în alt registru în comedia de situații a lui Florian Zeller, de la Timișoara. Zbaterile morale și etice ale personajelor, punerea prieteniei sub semnul întrebării de la Ibsen (în textul actualizat de Ostermayer și Borchmeyer) cu o remarcabilă trupă de la Oradea, reverberează în confruntările celor doi prieteni din duo-ul scenic al lui Mike Bartlett de la Teatrul Act. Viziunea regizorului este completată de scenografie și lumini. Tudor Prodan semnează decorul a trei dintre producții, iar maestrul de lumini Lucian Moga, primele două. Scenografia, simplă, esențializată, cu elemente de mobilier puține, mobile versatile și multifuncționale, pune în valoare actorii și creează ritmuri scenice intrinseci, uneori clinic și rece (Un inamic al poporului), minimalist și practic (Adevărul), sau utilitar (Aniversare).
Festivalul a prilejuit, astfel, o întâlnire necesară cu spectacole recente, a reunit teatre și trupe din Ardeal și București, a dat o șansă companiilor independente, propunând publicului arădean o diversitatea de viziuni și abordări moderne. Producțiile invitate au incitat și fermecat, au agasat (poate), dar au și pus întrebări care deschid uși către sensuri și perspective noi.
Foto 1:
Ina Broeckx în Empty Floor, imPerfect Dancers (Italia)
Credit foto: Laurian Popa
Foto 2:
Marius Turdeanu, Ioana Niculae în Oleanna, r. Mădălin Hâncu,Teatrul Excelsior București
Credit foto: Laurian Popa
Foto 3:
Silvana Negruțiu, Teo Dincă, Marius Florea Vizante în Părinți,
r. Cristian Ban, Teatrul Metropolis București
Credit foto: Laurian Popa
