de Marian Apostol
Există locuri care nu mor niciodată cu adevărat. Chiar și când zidurile se prăbușesc, când numele se uită și generațiile se schimbă, ele rămân vii în fibra unei comunități. La Reșița, un astfel de loc este Școala Pittner – dar și întregul univers care s-a învârtit în jurul furnalului, inima celei mai vechi industrii siderurgice din România.
Reșița trăiește un moment de redescoperire a propriei moșteniri industriale.
Nu e doar o privire nostalgică spre trecut, ci o tentativă sinceră de a regăsi sensul într-o lume care pare, uneori, să fi uitat ce înseamnă rădăcinile. Iar în acest proces de reîntoarcere în trecut și de reimaginare a viitorului, două puncte simbolice se ridică deasupra uitării: școala și furnalul.
Astăzi, la capătul unui drum lung, între ruine și speranță, ele devin repere ale unui nou început.
Înapoi la școală – dar cu inima
Clădirea Școlii Pittner, veche de peste un secol, părea, la un moment dat, condamnată la dispariție. Multă vreme abandonată, acoperită de vegetație și uitare, ea și-a regăsit sensul în ultimii ani printr-un amplu proiect de restaurare și transformare în centru cultural comunitar, sprijinit prin Granturile SEE și programul RO-CULTURA.
Dar dincolo de planuri și fonduri, ceea ce
s-a redeschis în 2025 nu este doar un spațiu cu săli și expoziții, ci o poartă către o memorie vie – o memorie care nu se rezumă la trecut, ci respiră, trăiește și renaște.
În acest spațiu regăsit, au prins viață numeroase inițiative: expoziții de artă contemporană (precum Sfârșitul s-a terminat de Nicolae Comănescu și Oameni de zgură de Dumitru Gorzo), proiecții de filme documentare recuperate din arhive, ateliere pentru copii și seniori, lansări de carte, întâlniri intergeneraționale. La Școala Pittner nu vii doar să privești, ci să participi, să creezi, să înveți din nou ce înseamnă să aparții unei comunități care își caută vocea.
Furnalul – focul care nu s-a stins
În paralel cu renașterea Școlii Pittner, Reșița trăiește o reactivare profundă a memoriei sale industriale. Furnalul vechi, odinioară centrul unui univers muncitoresc, devine astăzi un izvor de povești rostite în forme noi: teatru, muzică, instalații artistice, film documentar, proiecte urbane participative.
Printre momentele marcante se numără un fragment din piesa de teatru Secretul fericirii la Reșița, scrisă de Matei Mircioane, adus pe scenă de actrițele Denisse Moise și Ana Maria Cizler. Intensitatea emoțională a interpretării a conferit momentului greutatea unui spectacol în sine. Nu a fost doar o evocare teatrală, ci un strigăt al memoriei colective, un ecou al demnității și visurilor muncitorilor de altădată. Într-un decor simbolic, unde parcă se mai aud ciocanele în pereți, actrițele Teatrului de Vest din Reșița au dat glas unei întrebări care ne bântuie: cât din fericirea noastră de azi mai vine din ceea ce am fost odată?
Dar adevărul este că momentul teatral a fost mai mult decât o reverență în fața trecutului. Nostalgia a fost dublată de episoade de haz amar, într-un registru de râsu’-plânsu’, care a ironizat absurdul situațiilor des întâlnite în lumea de azi. În mijlocul solemnului decor industrial, replica vieții reale s-a strecurat în scenă: glume acide, personaje caricaturale, ridicolul sincer al celor care, fără să fi muncit vreodată cu adevărat, au ajuns astăzi să „administreze” moștenirea industrială a orașului.
A fost, în fond, și o satiră fină, o radiografie a rupturii dintre cei care au bătut metalul și cei care bat apa în piuă. Această juxtapunere – între durerea autentică și discursul fals, între trecutul trăit și prezentul reambalat – a dat spectacolului o tensiune specială, autentică, care a atins publicul nu doar prin evocare, ci și prin demascare.
Filme uitate, fețe neștiute, conștiințe trezite
În cadrul Școlii Pittner, filme vechi, cândva uitate sau interzise, rulează în proiecții speciale. Ele aduc în prim-plan chipurile acelora care nu apar în enciclopedii, dar care au ținut orașul în picioare. Sunt poveștile celor ce au muncit o viață între furnale și bandă rulantă – readuse azi în conștiința colectivă cu o forță emoțională de neignorat.
Trrrrrrezim Furrrrrnalul!
Acest strigăt-chemare a devenit în 2025 un slogan cultural: „Trezim Furnalul!”, o inițiativă lansată de MKBT (Make Better), în parteneriat cu Street Delivery, UrbanEye Film Festival, Arta în Dialog și cu sprijinul comunității locale.
Timp de mai multe zile, Strada Furnalelor
s-a umplut de viață: instalații, tururi ghidate, performance-uri, filme, ateliere pentru copii, spectacole comunitare. A fost mai mult decât un festival – a fost o reconectare profundă cu spiritul locului.
Momentul-cheie: lansarea cărții ilustrate Trezim Furnalul!, realizată împreună cu copiii din Reșița – un gest simbolic de predare a memoriei către cei care vor construi viitorul.
Furnalul – catedrală a conștiinței civice
Sub deviza „Strângem rândurile în jurul ultimului furnal”, MKBT propune transformarea furnalului într-un obiectiv turistic și cultural viu, cu funcțiuni multiple: spațiu expozițional, scenă în aer liber, platformă educațională și forum civic.
O „catedrală a industriei” care nu mai produce fontă, ci conștiință, coeziune și creativitate.
Această viziune este susținută de arhitecți, urbaniști, artiști, elevi, muncitori pensionați – toți recunoscând în Furnal un simbol viu, o forjă emoțională a Reșiței de ieri, de azi și de mâine.
Reșița, între nostalgie și renaștere
Toate aceste acțiuni – culturale, artistice, comunitare – vorbesc despre o nostalgie adâncă, ce răzbate din sufletele reșițenilor de toate vârstele. Nostalgia unei epoci în care orașul era „diamantul de pe coroana industriei românești”.
Dar și o dorință sinceră de reconstrucție – nu neapărat a uzinei, ci a sensului de apartenență.
Iar cultura nu e exclusă. Dimpotrivă: devine centrul unui nou început. Reșița își caută o identitate care nu fuge de trecut, ci îl așază cu demnitate în temelia prezentului. Cultura devine vindecare, coagulare, transformare: din ruină – resursă, din uitare – rost.
Școala Pittner – templul comunității care renaște
În toată această mișcare de reimaginare urbană, Școala Pittner pare să fie nucleul cel mai firesc. Nu doar pentru că e frumos renovată sau central amplasată, ci pentru că a fost dintotdeauna un spațiu al ideii, al artei, al întâlnirii.
Astăzi, ea găzduiește nu doar evenimente, ci întâmplări care nasc sens: oameni care vin să povestească, tineri care urcă pentru prima dată pe scenă, artiști care se inspiră din forja memoriei locale, voluntari care țes punți între generații.
Aici, trecutul și viitorul nu se luptă. Aici ele dialoghează.
Școala Pittner nu este doar un centru cultural. Este inima unei reconstrucții identitare. E locul unde Reșița învață să se privească din nou în oglindă și să-și spună: n-am fost degeaba. Și n-am terminat.
Notă editorială: Proiectele menționate au fost posibile datorită sprijinului comunității locale, parteneriatelor culturale active și finanțărilor obținute prin Granturile SEE, RO-CULTURA și inițiativele MKBT. Vestul Dramatic susține cultura vie, construită pe memoria locului.
