de Irina Ionescu
Alina Nelega este dramaturgă și romancieră multipremiată, tradusă și jucată în numeroase țări europene, dar și în SUA. Pe modelul colaborării dintre pagină și scenă (reunind echipe de regizori, actori și dramaturgi), a înființat în 2009, la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, cel mai bun program academic românesc de scriere dramatică (Masterat), unde a lucrat cu dramaturgi foarte vizibili astăzi, cu premii și spectacole de succes: Elise Wilk, Alexandra Pâzgu, Ioan Peter, Gabriel Sandu, Selma Dragoș, Cosmin Stănilă, Daniel Oltean ș.a. A scris mult și pentru copii, piese care au fost produse în importante teatre din țară.
Vă invit să o citiți pe Alina Nelega (cele mai recente cărți ale ei sunt disponibile la Editura Polirom, dar unele texte se regăsesc gratuit online, prin grija LiterNet) pentru un discurs feminist lipsit de stridențe și asperități, pentru poveștile fascinante pe care alege să ni le spună, dar mai ales pentru că le scrie EXCEPȚIONAL: frust/visceral, reflexiv/analitic, sofisticat/erudit. Lumea literară a Alinei Nelega este fertilă, abundentă și elevată. Este imposibil să nu o găsiți magnetică și tulburătoare. Scurtele fragmente care urmează sper să vă convingă să citiți mai departe:
„[…] nimeni nu vrea să știe dacă emoțiile îi
sunt bolnave,
poate virusate,
pline de bube roșii
sau de mici pete negre-verzui.
Dac-ar vrea, le-aș putea spune că au
sentimente și emoții periculoase,
care se răspândesc în lume
cu viteza unui virus mortal.
Fără să știm
ne contaminăm unii de la alții,
direct –
dar și prin
alte mijloace: de comunicare, de exemplu –
literatură, film, teatru, televiziune.
Astfel se răspândesc cele mai cumplite boli,
care ucid în masă,
ne distrug și ne lasă goi, săraci, sterpi:
epidemiile de indiferență,
valurile de suficiență, lăcomia iradiantă,
autodiscriminarea cronică,
invidia acută,
mica iubire pernicioasă, roz, dulce și plină de
rahat,
care se sparge cu plescăituri mici,
când e atinsă,
care nu rezistă la nici o izbitură,
e fragilă.
Dar cel mai rapid dintre toate,
cel care te lasă fără putere,
te ucide încet și te anihilează complet,
mai rău ca scleroza în plăci,
mai dureros decât cancerul în stadiul IV,
mai contagios decât gripa,
cel care poluează toate relațiile umane,
care intoxică tot ce mișcă,
e herpesul milei.“ (În trafic, UNITEXT, 2014)
„Granița era tot mai greu de acoperit, câinii-lupi obișnuiți nu făceau față, nu reușeau să-i oprească pe ăia care fugeau la sârbi, degeaba-i împușcau pe rupte când îi prindeau, tot treceau: unii își păstrau rația de carne, le-o aruncau câinilor și așa se furișau dincolo, în nopțile fără lună, cu ranițele-n spate și copii mici în brațe, amorțiți de ceaiul cu diazepam, să nu plângă fără veste și să-i dea de gol. […] Se mai înviorează când dă de o librărie, o să-și cumpere o carte bună, în București se mai găseau. Într-adevăr, nu e coadă mare, prinde Numele trandafirului, la pachet cu Spre comunism în zbor, antologie de versuri patriotice. Antologia costă mai mult decât cartea lui Umberto Eco […] trebuie să fii nebun să protestezi, să ieși în piață să-ți dai foc, mai bine vorbim în metafore și ni se pare că spunem ceva despre noi […] pasul ăsta greșit l-a catapultat fix în râul crocodilei, care s-a trezit și îi zâmbește feroce. Crocodila e animal protejat, nu-i bine să-i încalci teritoriul, mai ales așa, inconștient și plin de importanță. O să-l coste – poate îl pocnește adevărul ca o coadă grea, solzoasă, fix în mutra aia a lui mulțumită. […] să deschidă gura larg, să-și arate colții, să-l înșface între molarii puternici care pot zdrobi oțelul, crocodila are cea mai puternică mușcătură din lume, ar putea să-i strivească pe loc siguranța de mascul superior, certitudinea că s-a reprodus. […] Crocodila nu poate fi prinsă și îmblânzită, iar săgețile lui fragile abia de i-au zgâriat solzii groși. Îl miroase, îl pipăie cu nările deschise, îi aude gândurile și sângele pulsând nesăbuit. Cât de puțin știa despre crocodilă, ochii lui nu văd decât o femeie care bea vodcă dintr-o sticlă prăpădită și scoate ultima țigară din pachetul de aseară. Habar n-are că deja el e în stomacul crocodilei. […] E interzis să aduceți în țară reviste de orice fel, cărți, discuri cu muzică. Salam, cafea, ciocolată – câte o bucată de căciulă, ce e peste se confiscă imediat. Prezervative e voie? întreabă Florin. Cei doi se sfătuiesc, până la urmă hai, treacă de la noi, unu-două, dar numai bărbații.“ (ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, POLIROM, 2021)
„Invidia lor pune lumea în mișcare, le alimentează bârfele. Iar asta mă face să mă simt bine, îmi dă putere să lupt mai departe, energie să trăiesc împotriva lor. Dacă,
printr-o minune, mâine toată lumea m-ar iubi, n-aș ști ce să fac cu viața mea; obișnuința de a fi temută pe la spate și respectată în față, asta îmi dă sens. Sunt scorpia, cea care mișcă universul.“ (un nor în formă de cămilă, POLIROM, 2021)
„Nu banii o interesau, mai degrabă suferința lui papa, boala lui de inimă și nemulțumirea lui, reproșurile că n-a intrat și ea în rândul lumii. Era nedrept papa, ea simțea că mai în rândul lumii decât ea n-avea cum să fie – dar, în loc să fie mândru că stătea pe picioarele ei și era respectată și iubită, câștiga mai mult decât făcuse el într-o viață și nu depindea de nimeni, pentru papa un contract de căsătorie conta mai mult decât valora ființa ei. Trebuia să aibă un stăpân, să aparțină unui bărbat, chiar dacă mai toate femeile măritate scăpau caii pe unde puteau și nu se dădeau înapoi să-și înșele bărbații pe unde apucau, dar asta era normal, era firesc, acceptabil. Ca ea să fie propria ei stăpână, asta nu, nu era. […] Privește iar inelul, de data asta mai atent, cu ochii unei femei de afaceri: era scump. Dar nu chiar atât de scump încât să-i schimbe viața de până acum, fiindcă nici ea nu-i cere lui să o facă. […] Ea, care duce pe umeri un teatru, mai dihai ca zece bărbați, ea, prima care-a făcut o companie particulară și prima nebună care s-a băgat să regizeze și să joace în mascarada asta de cinematograf? […] Cu filmul n-a făcut decât să piardă banii pe care-i făcea în teatru, să devină certăreață și să se umple de otravă, muncea pe brânci, fără folos. […] Eu n-am nimic de împărțit cu nimeni, n-am fost și nu sunt nici nevasta, nici amanta și nici fiica vreunuia care să-mi netezească drumul în teatru,
m-am descurcat mereu singură și n-am avut încredere decât în propriile mele puteri. […] Ce rămâne după un actor? […] Poate cronicile care sunt atât de subiective, adesea plătite și tributare intereselor mici – iar după un timp, vin alții, mai tineri, mai în ton cu módele, iar noi suntem uitați. […] Poate poveștile, da, astea rămân, își spune Marioara – poveștile pot să reaprindă emoția, să-i aducă din nou în prezent.“ (Marioara Voiculescu: mareșala teatrului românesc, POLIROM, 2022)
Credit foto: Rab Zoltan
