de Amalia Tănase
Între 14 și 22 iunie 2025, Baia Mare a devenit, prin cea de-a 31-a ediție a Festivalului Internațional de Artele Spectacolului „ATELIER”, un nod teatral efervescent, reunind artiști, companii și spectacole atât la nivel național, cu un focus curatorial pe zona de Nord-Vest a țării, cât și din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Organizat de Teatrul Municipal din Baia Mare, sub direcția artistică a managerului Radu Macrinici, festivalul funcționează ca un modul de conferințe, lansări de carte, colocvii și producții teatrale, mizând pe formule de expresie variate.
În deschiderea festivalului, I se spunea armeanul, după textul lui Marian Ilea și regizat de Gavriil Pinte, abordează una dintre cele mai grave tragedii din istoria recentă locală – genocidul armenilor creștini perpetuat de Imperiul Otoman în timpul Primului Război Mondial. La nivel internațional, aceste crime au ajuns să fie recunoscute drept „primul genocid modern”, fapt reflectat și în coaliția diplomatică care le-a condamnat drept „crime împotriva umanității” încă din 1915. Deși subiectul tratat impune un ton aproape pedagogic în abordare, montarea a alunecat în zona unui kitsch ritualic încă din prima jumătate de oră. Pinte imaginează o scenă populată de peste 30 de actori și instrumentiști, care alternează între simboluri arhaice și proiecții multimedia ce lucrează în detrimentul poveștii. Efectele vizuale redate cu ajutorul inteligenței artificiale nu devin adjuvanți spre înțelegerea profundă a unui eveniment care încă rămâne o rană deschisă în memoria colectivă. Deși protagoniștii își aduc cu generozitate contribuția, investind efort în construirea unor relații cât mai organice și a unei coerențe scenice, demersul lor este zădărnicit de o regie excesiv conceptualizată și vădit neteatrală, care fragmentează fluxul narativ și dezbracă scenele de consistență dramatică.
Strigăte și șoapte, după Ingmar Bergman, spectacolul fizic de teatru-dans, în regia și coregrafia lui Györfi Csaba, prezentat de Ansamblul Nagyvárad al Teatrului „Szigligeti” din Oradea, aduce o actualizare fizică a scenariului mizând pe rafinament și coerență. Coregrafia compusă din mișcări precise, unghiulare și pline de nerv reușește să transpună relațiile și tensiunile dintre cele patru protagoniste într-un limbaj nonverbal încărcat de emoție, fără să devină ilustrativ. Scenografia semnată de Golicza Előd, împreună cu muzica originală a lui Boros Csaba, conturează un univers metaforic al unei case animate de păpuși: cadrele fragile, sincopele agresive ale sunetului și costumele vaporoase, ce sugerează prezențe și absențe deopotrivă, amplifică senzația de casă bântuită. Straniu pe toate planurile, însă de o frumusețe înfricoșătoare, Strigăte și șoapte validează nevoia recontextualizării operelor devenite clasice prin asumarea unor riscuri semantice și stilistice din partea creatorilor contemporani.
Spectacolul Richard. III de la Teatrul de Nord din Satu Mare, trupa „Harag György”, montat de István Albu cu muzică live pe hiturile trupei The Doors, se impune în festival ca un eveniment-hibrid: o tragedie shakespeariană distilată în ritmuri psihedelice rock, transpusă într-un concert de trei ore. Conceptul regizoral al lui István Albu, aflat la al doilea experiment de acest tip cu trupa de la Satu Mare (precedentul Woyzeck pe muzică Rammstein), transformă intrigile și crimele monarhiei britanice într-o hipnoză a antieroilor, unde forma scenică devine o partitură în continuă combustie, care nu ezită să ardă până la extincție, iar actorii multidisciplinari ai trupei „Harag György” dansează pe teritoriul vast al istoriei cu instrumente drept arme. Richardul lui István Albu nu e un tiran renascentist, ci un mutant născut din resturile unei civilizații epuizate, un maestru al grotescului, fragil și diabolic deopotrivă, asemenea alter-ego-ului său, The Lizard King / Jim Morrison.
În Cum mi-am petrecut sfârșitul verii, dramaturgul Vlad Sălbatecu și regizorul Mihai Gligan articulează tranziția spre maturitate, în care tinerii actori din Baia Mare navighează cu farmec și acuratețe pe faliile dintre copilărie și responsabilitate.
Într-o formulă modern ibseniană, personajele devin studii de caz veritabile, iar actorii susțin compoziția scenică într-un fel nebănuit de candid și curajos. Întreaga montare construiește tensiunea unui „control al muncii”, anunțat încă de la început – pârghie dramaturgică pentru delimitarea celor două vârste biologice –, care se lasă așteptat până la final. Iar când momentul deciziilor se apropie, echipa dă viață unei lumi suspendate între începuturi și sfârșituri, unde cele două interacționează timid, își schimbă pantofii și pornesc la drum fără să se uite înapoi.
Creeps, pus în scenă de Alex Ianăși la Teatrul de Vest din Reșița, pornind de la textul lui Lutz Hübner, rămâne un exemplu elocvent al pericolului de a aborda o critică ferventă a capitalismului, dar încă marcată de impetuozitatea începuturilor, în lipsa unei ordini de pus în locul celei deja distruse. Actorii, adesea lipsiți de convingere în relaționările scenice, par grăbiți să termine de recitat textul și să părăsească scena, videoproiecțiile excesive în care termenii gen-Z ar trebui să adauge o valoare la haosul scenic reușesc doar să obosească privirea și să invadeze spațiul dramatic fără a susține o viziune coerentă, iar scenografia pare închisă în forme și detalii lipsite de sens. Regizorul construiește un spectacol în care accentele ostentative împotriva pieței și reflexele anti-capitaliste sunt articulate printr-o punere în scenă haotică, periculos de apropiată extremismului stângist romanțat de generațiile care nu au cunoscut trauma acelor timpuri.
Foto 1:
Pamela Iobaji în Rătăcirea, r. Iris Kovacs
Pro Teatru Zalău
Credit foto: Volker Vornehm
Foto 2:
Richard III de William Shakespeare, r. István Albu, Teatrul de Nord din Satu Mare – Trupa „Harag György”
Credit foto: Tibor Jäger
