de Doru Mareș
E datul marilor artiști să „ardă fără rest”, cum constata cândva Miruna Runcan. Și asta nu ține de locul unde se găsește scena, ci de pasiunea fără limite a celor meniți să sfințească geografia. Este și cazul companiei arădene Kamaraszínház, în definitiv una cu liderul ei, regizorul Tapasztó Ernö. Un „frumos nebun” al orașului de pe Mureș, autor al unor spectacole cu adevărat memorabile precum (citez dintre cele mai recente) Văduva Karnió și cei doi zvăpăiați, după Csokonai Vitéz Mihály, sau 497, după povestea unor muzicieni și dansatori din Buzău care, în 1910, au plecat într-o călătorie fabuloasă pe mapamond.
Aventura Aradi Kamaraszínház a pornit însă acum 18 ani cu o monodramă și, așadar, cu un actor pentru care aripa îngerului nu a făcut economie: Harsányi Attila. E drept, nici el de el însuși. De atunci, cuplul Tapasztó – Harsányi a adunat trei monodrame, toate modele spectaculare excepționale. Nu e vorbă, pariurile însele țin de performativ (de la performance și de la performanță în egală măsură), de la text până la actor: acum 18 ani era Decalogul după Hess, după piesa Alinei Nelega – o făcea nu mai puțin inspirat și Nicu Mihoc, în regia lui Gabi Cadariu, la Teatrul „Ariel” din Târgu Mureș, spectacol preluat în ultima vreme de Teatrul de Artă din București –; acum 11 ani venea la rând Sex, drugs, gods & rock’n’roll, după Eric Bogosian şi José Saramago – în Capitală, Florin Piersic Jr. oferea varianta lui după textul lui Bogosian –; în sfârșit, anul acesta, pe 10 iunie, cei doi, pornind de la Edmund Kean: Fire from Heaven, text al americanului Raymund Fitzsimons, au ajuns la o variantă personală de suport dramaturgic pentru al lor Kean – cu textul cu același nume, dar al lui Sartre, Marcel Iureș încheia fulminant Institutul de Teatru.
Vreau să zic, astfel de experiențe nu sunt la îndemâna oricui, dar pentru un actor de felul lui Harsányi Attila ori pentru un regizor de felul lui Tapasztó Ernö, intră în ordinea firescului. Ceea ce nu înseamnă că nu e de dorit ca oricine să își încerce puterile, să își rafineze mijloacele și să își descopere capacitatea de a sonda ineditul. Proiectul pe care cei doi și-l propun în acest moment este ca Harsányi Attila să joace toate cele trei monodrame în aceeași zi, cu firești pauze de reîncărcare a energiei nu doar pe scenă, dar și pentru spectatori.
Dacă în Decalogul după Hess, momentul de vârf este imaginea bizarului nazist în haină de măcelar, învârtind mașina de tocat a crimei în masă, dacă în Sex, drugs, gods & rock’n’roll schimbările de personaj și reactivitate sunt un soi de exercițiu complex într-un panopticum, Kean se constituie într-o veritabilă artă poetică, o declarație de principii când iritat colțuroasă, când polisată de tandrețe, duh al narațiunii, meandre ale amintirii.
Și asta încă de la început când – într-un întuneric ca de univers gestant, ritmat de patru note stăruitor repetitive, poate presimțind dezlănțuirea unui sirtaki, poate a unui cataclism, dar întrerupte brutal de detunarea unei descoperiri – un spot nesigur dă în fundal, central, de Actor, al cărui glas devine lent inteligibil, ca mormăitul unei furtuni abia sesizate sau, cine știe, al celulelor care se nasc din supa primordială: „Spune textul lent și rotund, fiindcă dacă o lălăiești ca toți diletanții, mai bine nu mai spui nimic.”
Începutul unei lumi (căci fiecare spectacol este o lume) care vine din spatele scenei, de dincolo de culise, din povestea fiecărui actor și din magma stărilor, trăirilor, nervozității de a fi. Sau cum cel puțin ar trebui să se petreacă lucrurile. De aici și senzația de artă poetică a spectacolului lui Harsányi Attila: „Fiindcă măsura trebuie găsită și în avalanșa sau vârtejul pasiunii, chiar creată măsura. Da, măsura. Măsura, măsura, măsura. Measure for measure.” Iar căutarea măsurii este operată în sine și abia mai apoi în text, în personaj, în obiectualul scenic. În măsură se împachetează actorul și, până la urmă, în explozie de culoare, undeva în vecinătatea lui Pollock, dar cu memoria lui Arcimboldo și a propriei aventuri biografice.
Din mărturisirea lui Harsányi-Kean se naște o întreagă istorie a teatrului modern, tumultoasă ca jumătatea de veac a vieții legendarului actor britanic: „Să mă vezi pe mine jucând e cum ai citi Shakespeare la lumina fulgerului.” Timpii se amestecă, la fel culorile pe trupul actorului, suntem în egală măsură la început de secol XIX și XXI, când tragic, ca în povestea de familie a lui Edmund Kean, când ironic până la cinism: „Propun să se introducă și la teatru VAR-ul. Ca spectatorii să poată revedea scene în timpul spectacolului.” La final, video-asistența reciprocă face din actor și spectator o unică ființă epuizată și, poate, împăcată.
Compania de Teatru „Aradi Kamaraszínház”
Kean de Tapasztó Ernő și Harsányi Attila, după textul lui Raymund Fitzsimons
Regia: Tapasztó Ernő
Scenografia: Tapasztó Ernő / Harsányi Attila
Muzica / Aranjament muzical: Pál Borsos
Lumini / Video Design: Ioan Horga
Cu:
Kean – Harsányi Attila
Sursă foto: https://akamara.ro/
