Cristian Ban este un regizor pentru care teatrul nu este demonstrație, ci un loc viu de întâlnire între oameni – o oglindă a echipei care îl creează și a lumii care îl inspiră. Spectacolele lui fac să ți se strângă inima, iar în plină sufocare te pufnește râsul. Lucrează cu fragilitatea, cu umorul, cu micile detalii din care se reconstruiește constant un adevăr scenic ce invită la dialog. Pentru Cristian Ban, teatrul este o formă de sinceritate colectivă în care actorul se află în centrul procesului, confruntându-se cu întrebări personale, dar și cu propriile fisuri. În Mobilă și durere de Teodor Mazilu, ne sunt prezentate personaje captive în iluzii pompos mobilate, dar golite de sens, în lumi unde ratarea e dusă cu zâmbetul pe buze.
În cadrul celei de-a cincea ediții a Festivalului Internațional de Teatru New Wave, organizat de Teatrul de Vest din Reșița (desfășurat în perioada 21-29 iunie 2025), spectacolul Mobilă și durere a obținut trei premii: Premiul pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cea mai bună regie și Premiul pentru cel mai bun actor, câștigat de Sebastian Marina.
D.K.: Ai afirmat într-o conferință că teatrul este oglinda celor care îl fac, a echipei care îl creează. Privind acum spectacolul Mobilă și durere, ce crezi că reflectă el despre tine? Și cât din subconștientul colectiv, al echipei, se regăsește în spectacol?
C.B.: Cazul Mobilă și durere e un caz special pentru că i-am rugat pe actori să îmi dea o comandă, să propună ei ce și-ar dori să lucrăm împreună. Dintre textele discutate, propunerea lui Nicholas Cațianis a fost cea care a rezonat cu trupa și cu mine. Rezultatul final reflectă faptul că am avut actori foarte buni și chimia dintre noi (probată prin vreo opt spectacole până acum) încă funcționează. Personal, cred că reflectă pur și simplu o perioadă în care sunt și în care, uneori, pur și simplu vreau să mă distrez împreună cu actorii făcând un spectacol, sperând că și publicul va face asta văzând rezultatul.
D.K.: Spectacolul Mobilă și durere explorează personaje cu biografii golite de sens, dar suficient de bine „mobilate” cât să mențină un echilibru între ratare constantă și idealizare a eșecului. Crezi că publicul de azi are o toleranță mai mare pentru eșec decât cel de altădată? Trăim și noi, ca personajele lui Teodor Mazilu, în propriile noastre biografii iluzorii – frumos decorate, dar cu goluri mari în mijloc?
C.B.: Nu știu ce să zic despre gradul de toleranță pe care îl are publicul de azi față de eșec. Aș fi curios și eu să văd care era gradul de empatie și cum era, de fapt, publicul românesc din anii ’80, de exemplu. Cred, totuși, că trăim într-o societate mai tolerantă (încă) și probabil și publicul de teatru e la fel. Legat de ultima parte a întrebării, e de ajuns să scrolezi 10 minute pe Instagram, să îți dai seama că da.
D.K.: Timp de două ore privim carcase morale ale căror acțiuni nu duc nicăieri, dar care țin publicul conectat, atât pe cei născuți în anii 2000, cât și pe nostalgicii Epocii de Aur. Ce mecanisme ale spectacolului reușesc să țeasă această punte între generații?
C.B.: Jocul actorilor aș zice că e cel mai logic răspuns și faptul că textul clasic se joacă cu o ironie contemporană, ca să zic așa. Ca și când faci un remix la o piesă de Vivaldi. Unii reacționează la armonia clasică, alții sunt fascinați de DJ-ul care mixează, alții de sunetele moderne care interferează cu viorile. Important e că toată lumea ascultă Vivaldi.
D.K.: În ultimii zece ani dramaturgia românească a ocupat un loc central în propunerile tale regizorale, fie că vorbim despre creații colective, texte clasice sau dramatizări. Ce a alimentat interesul față de textele românești, indiferent de forma lor?
C.B.: Nu e ceva ce mi-am propus, ci pur și simplu s-a întâmplat ca de fiecare dată când alegeam un text pentru o trupă anume să mi se pară cea mai bună opțiune pentru ce vrem să spunem cu acel spectacol și pentru publicul orașului respectiv. Cam tot timpul mi s-a părut varianta cea mai cinstită să scriu eu cu și pentru actori, iar astfel spectacolul să fie cât mai relevant. Evident, nu e sănătos să faci asta non-stop, așa că încerc să variez și să mă provoc făcând și texte clasice, dar păstrând un limbaj scenic propriu.
D.K.: Ca spectator ce ți-ar plăcea să vezi mai des pe scenele teatrelor din România?
C.B.: O diversitate mai mare a textelor. O diversitate mai mare a stilurilor. Mai mult umor. Mai multă profunzime. Spectacole mai puține, dar mai bune. Actori tineri. Regizori tineri. Scenografi tineri.
D.K.: În calitate de coordonator al masterului de regie din cadrul Universității de Arte din Târgu-Mureș, care este cea mai mare provocare când vine vorba despre a îndruma tineri, în vremuri pline de mobilă și durere?
C.B.: Acum că s-a terminat anul universitar, rămân cu paranoia că puteam face mai mult sau explora mai mult anumite zone de care studenții ar fi fost interesați. Provocarea este de a fi atent la nevoile lor și de a mă adapta la ce îmi dau seama că îi ajută mai mult. Lucrurile astea nu prea pot fi intuite de acasă, când îți faci planul despre ce și cum predai. Simplist spus, pur și simplu vreau să le fie bine atunci când lucrează și provocarea cea mai mare e să încerc să le ofer ajutor în acest sens.
Foto 1:
Cristian Ban
Credit foto: Mircea Moisescu
Foto 2:
Oana Jipa, Daniel Rizea, Nicholas Cațianis, Costi Apostol, Mădălina Mușat, Sebastian Marina în Mobilă și durere, r. Cristian Ban
Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe
Credit foto: Ovid Teodoriu
