de Alexandru Maniu
Aș vrea să cred, acum, când scriu acest text în preajma zilelor în care noi, timișorenii, omagiem eroii-martiri ai Revoluției din decembrie ’89, că există două categorii de oameni în Timișoara: cei care au văzut Zile roșii, nopți albe și cei care urmează să-l vadă. Desigur, în cei cinci ani de la debutul proiectului, am descoperit cu bucurie o categorie hibrid, tot mai numeroasă: cei care l-au văzut și continuă să vină din nou și din nou. Pentru aceștia, spectacolul a devenit un ritual de comemorare, la care participă asemenea credincioșilor la slujba de Înviere. Și nu am ales întâmplător analogia, căci mai presus de orice, spectacolul își propune să țină vie memoria acestui eveniment unic în istoria orașului, cu caracter de mit fondator modern, și a oamenilor care au luptat și și-au dat viața pentru un trai mai bun și mai liber. Cum a început totul?
Recunosc că a fost un concurs fericit de împrejurări. În 2018 eram în primul an de profesorat la Școala Gimnazială nr. 16 „Take Ionescu” din Timișoara. Și, cu toate că sunt profesor de engleză, în preajma lui 16-17 decembrie (după calendare) vorbesc cu toată lumea despre Revoluție. De ce? Aveam doar cinci ani pe-atunci, dar am trăit toată nebunia în centrul orașului, unde fusesem „încartiruit”, întâmplător, în apartamentul bunicilor mei deasupra de Lactobar (actualul Mc…). Părinții mei au fost la Județeană și au scandat. La noi s-a tras din stradă, crezându-se că suntem teroriști. Am văzut apartamentul bunicilor mei ciuruit de gloanțe, în timp ce stăteam ascunși sub pian. Am rămas cu acele imagini și trăiri bine înfipte pe retină și printre nervuri, astfel că, odată ce-am mai crescut, am început să studiez serios, am devenit voluntar la Memorialul Revoluției, am citit tot ce se putea citi despre subiect (am urmat și o facultate de Științe Politice, nu că m-ar fi ajutat cine știe ce). Iar în acea iarnă, în 2018, aveam pentru prima oară ocazia să discut într-un cadru organizat, cu elevi de clasa a 7-a sau a 8-a, despre Timișoara lui’89.
Nu pot să spun că am fost din cale-afară de mirat când mi-au mărturisit că știau doar câteva lucruri vagi: ceva cu Ceaușescu, că l-au dat jos, că era rău, că împușcături. Manualele de istorie dedică doar câteva rânduri Revoluției. Așa că le-am povestit, căci exista un dram de curiozitate. Și-atunci s-a întâmplat ceva aproape magic: fie că fusesem eu atins de muză, fie că subiectul în sine le stârnise un interes nebănuit, dar s-a așternut o liniște necaracteristică sălilor de clasă din ziua de azi și am văzut numai ochi mari și urechi ciulite. Și experiența s-a repetat la toate clasele cu care am abordat subiectul. Concluzia? Revoluția nu e ceva ce poate fi predat, sec, în câteva rânduri de carte. E o experiență ce trebuie (re)trăită sau (pentru cei prea mici) reinventată artistic pentru a putea fi trăită.
Întâmplarea face că anul următor, în 2019, se împlineau treizeci de ani de la Revoluția din decembrie ’89, și cum homo sapiens pare sensibil la numerele rotunde în sistemul zecimal, orașul punea la cale o sumedenie de evenimente comemorative. Iar când zic oraș, mă refer în mod special la defuncta Asociație Timișoara 2021 – Capitală Culturală Europeană. Eu, norocul meu, eram membru al Teatrului Portabil Timișoara – în acte: Asociația Hoinart. Așa că le-am propus colegilor de trupă un proiect „revoluționar”, care să îmbine teatrul cu educația într-un exercițiu de recuperare a memoriei: și unde mai bine decât la Memorialul Revoluției (grație răposatului Traian Orban) ale cărui încăperi voit-lugubre și cenușii au dat de la bun început direcția spectacolului: teatru labirint, imersiv. Cu alte cuvinte, fiecare scenă urma să aibă loc în altă încăpere, în care spectatorii îi însoțeau pe actori. Proiectul a trecut selecția la TM2021; îndrumător l-am adus pe regizorul Mihai Lungeanu, cvintuplu câștigător de UNITER și totodată mentorul dintotdeauna al Teatrului Portabil, actori dornici găsisem, mai trebuia scris textul.
Au urmat câteva luni de documentare intensă, din care am decantat șase scene-cheie, prin care am încercat să rezum haosul, dramatismul și eroismul revoluției timișorene: un student îl cheamă pe prietenul său la demonstrații, după ce îi povestește „nebunia de afară” prin care tocmai trecuse, un cuplu la Județeana de partid, care se refugiază de gloanțele armatei și trebuie să hotărască dacă să ducă un rănit la spital sau să-și salveze pielea, căci „au un copil acasă”, interogarea unui „huligan” (în realitate, un intelectual) în beciurile Securității, sosirea răniților la Spitalul Județean, extragerea cadavrelor din morga spitalului și, ca epilog, un poem-omagiu al soldaților morți care au refuzat să tragă în populație. Raluca Grumăzescu, lidera trupei, a sugerat să introducem o scenă în plus, inspirată din scrisorile părinților ei, ca un flashback pre-revoluționar, menită să arate cât de greu se trăia înainte de ’89: scena „stagiarelor”. Și așa s-a născut Zile roșii nopți albe. În prima distribuție au fost Raluca Grumăzescu, Alina Fabri, Denisa Cocoroveanu, Marko Adzic, Ernest Slach, Vlad Ilie, Vlad Todea și Denis Halasz. Ulterior ni s-au alăturat Răzvan Munteanu, Alex Hîncu, Rareș Rusan, Teo Căuș și Matei Vișan (și ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, subsemnatul).
Spectacolul a crescut de la an la an (cu o mică pauză pandemică), Memorialul a primit o nouă înfățișare sub conducerea lui Gino Rado, dar un lucru a rămas constant: catharsisul spectatorilor, fie ei tineri sau mai vârstnici. Hăhăiala specifică vârstei cu care elevii de liceu intrau la spectacol dispărea destul de iute, iar la final le vedeam chipurile transfigurate și lacrimile din priviri. Din 2019, sute de elevi și adulți au trecut pragul Memorialului și nu știu să fi fost un singur om neatins de povestea acelor zile roșii și nopți albe.
Foto1:
Teodor Căuș și Alex Hîncu
Credit foto: Benjamin Bledea
Foto 2:
Vlad Ilie și Raluca Grumăzescu
Credit foto: Benjamin Bledea
Foto 3:
Raluca Grumăzescu și cadavre
Credit foto: Benjamin Bledea
