de Irina Ionescu
Regizoare și autoare de spectacole (din 2013, apreciată și multipremiată), Leta Popescu (n. 1989, „pregătită să accepte vulnerabilitatea“, „autoironică, empatică și mereu în căutarea unui punct de contact cu spectatorul“) spune că abordează „teme ale prezentului fără a face un tip de teatru tezist, ci mai degrabă încercând să depisteze vibrațiile lumii trăite“. Și continuă declarând: „suport din ce în ce mai greu orice teză lansată fără semnul îndoielii.“ Pe scenă este interesată de autorii contemporani (dramaturgie, proză, poezie), textele sale fiind dedicate, de asemenea, tot unor tematici actuale, unele dintre ele cu tentă autobiografică (multe scene cu punct de plecare în realitate): familia, prietenia, teama de a trăi într-un oraș sau într-o comunitate. Alte subiecte, precum homosexualitatea, educația sexuală în școli sau receptarea artei contemporane, se regăsesc și ele în dramaturgia scrisă și montată de Leta Popescu.
Vă invit să căutați spectacolele Letei Popescu în repertoriile teatrelor și în programele festivalurilor la care aveți acces, pentru că veți descoperi o regizoare cu o voce foarte puternică, un teatru viu/autentic, deloc simplist, construit inteligent (în general, cu o convenție teatrală nerespectată în totalitate/„descompunere până la absurd a teatralității“, cu actori ce ies din pielea multiplelor, uneori, personaje interpretate și se adresează direct publicului), un teatru care, sunt sigură, nu o să vă lase indiferenți.
Ca dramaturgă, Leta Popescu a publicat (Editura Cheiron – Fundația Culturală „Camil Petrescu“, 2023) volumul (In)corect/Vrabia despre care spune că prilejuiește o „re-întâlnire cu familiile noastre“, așa cum au fost ele contorsionate de perioada comunistă și de tranziția originală spre democrație ce a urmat. Familiile (bunicii, părinții, unchii și mătușile) noastre de oameni obișnuiți („Nu suntem chiar ultimii sărăntoci! Nici bogați, nici săraci. Da?! Suntem la mijloc! Și la mijloc e bine!“), familii supuse greutăților și mentalității vremurilor, peste care se suprapune și celebrul și omniprezentul conflict între generații, adâncit în anii ’90, în România, de toate schimbările politice/sociale de perspectivă și de noile scări de valori.
Adolescenții/tinerii se plâng, în textele Letei Popescu, că nu sunt ascultați/văzuți, că adulții nu au încredere în ei (motiv pentru care „fug“ la studii cât mai departe; „Hai, că mă enervați! Pa!“ și „Acasă înseamnă acum Timișoara.“), că nu înțeleg alegerea de a fi vegetarian/vegan, ce nu are nicio legătură cu vreo afecțiune medicală sau cu schimbarea religiei, în timp ce părinții sunt mai preocupați de chestiuni precum masa de sărbătoare (unde vor să fie prezentă toată familia), trimiterea genților cu mâncare și a unor sume de bani prin conductorul/mecanicul de tren sau de variantele posibile pentru cumpărarea unei garsoniere la… Cluj, unde au plecat copiii la studii („Da’ am avut eu bani de garsonieră și nu v-am luat? Am avut eu bani și nu v-am dat?!
V-am ținut în facultate în puf și acum îmi ziceți că nu v-am luat garsonieră.“ sau „Că voi faceți facultate, masterate, doctorate, și foarte bine că faceți. Că noi n-am avut posibilitate.“). Două lumi despărțite de o falie („Da’ mai înțelege cineva ce-i place ei?“ sau „Bine că ești tu deșteaptă!“) ce nu poate fi umplută decât odată cu maturizarea copiilor, care își dau seama la un moment dat – mult prea târziu, chiar tardiv, uneori – că, de fapt, afecțiunea părinților a fost sprijinul lor cel mai puternic, iar aceștia i-au ajutat cu tot ce au putut și au visat odată cu ei (în cele mai multe dintre cazuri), fără să le-o spună explicit. Relația se transformă – atunci – complet și surpinzător („Mi-e dor de ai mei!…“), cu efect de vindecare/pace interioară/regăsire. (In)corect și Vrabia sunt două texte (dezvoltate în laboratoarele de lucru de la Reactor – Cluj și Teatrul Dramatic „Fani Tardini“ din Galați și prin contribuția actorilor și colaboratorilor) scrise „simplu“, „cu gândul la propria regie“, „la mizanscenă, la tensiunea care se creează prin simpla poziționare a actorilor în spațiu“. Am selectat câteva fragmente, pentru a vă convinge – sper – că Leta Popescu merită toată atenția pasionaților de teatru:
„ […] a început să plece abia când erau ei prin liceu. […] Atunci e cel mai periculos să-i lași singuri! Că atunci se desprind de părinți și intră în tot felul de anturaje. […] Și de unde au ei atitudinea asta, Petrică? Să se pună așa în gură cu tine tot timpul? […]
N-au rușine. Nu te respectă, să știi. […] Tu aveai curaj să vorbești așa cu mămica ta?“ (In)corect (p. 57)
„Dar poate că sunt curvă! […] Dar sunt o curvă mișto! Ah, ce curvă faină sunt și vă am pe toți. […] Mă fut în toată poliamoria și toată egalitatea lumii! Eu vreau un singur bărbat care să fie doar al meu și care să mă ceară de nevastă. […] Să nu fie sclavul nimănui. Să facă ce-i place și chiar dacă
nu-I place, să facă! Să fie profesionist! Și să nu-mi ceară niciodată, dar niciodată, bani! Să nu-mi ceară nimic. Să știe ce vrea, să știe ce vreau. Să vrea ce vreau! Copii, de exemplu!“ (In)corect (pp. 66-67)
„Eu am fost ca ei, dar ei n-au fost ca mine. Eu știu cum e să fii și copil și tata, ei n-o să știe niciodată ce înseamnă să ai copii. Cel puțin așa ne amenință. Sau se laudă. Mare chestie acuma că eu nu fac copii, că eu nu mă mărit, eu nu mă-nsor. Știți ce înseamnă asta? Că vor rămâne copii pe veci! […] Generația noastră gândește în perspectivă. Pe ei îi bufnește râsul dacă îi întrebăm de pensie și fac mișto de noi că ne-am luat deja loc de veci. Nu-i înțeleg. Vă recunosc cinstit. Nu știu cum își fac ei calculele, planurile. Generația lor mă depășește. Pe lângă faptul că viitorul e în ceață, le mai pute și trecutul.“ (In)corect (pp. 81-82)
„Eu nu vreau să fiu la fel. […] Eu nu vreau să fiu la mijloc! Eu vreau să merg încălțată cu pantofi prin casă. Cu pantofi cu toc! Eu o să fiu bogată! PENTRU CĂ AȘA VREAU EU! […] Nu ni se permiteau prea multe lucruri speciale. Nu din răutate, ci din dorința de a nu suferi după bunuri care nu puteau fi ale noastre. Tata avea mereu grijă ca tot ce ne doream să fie transformat în ceva banal de care nu aveam nevoie.“ Vrabia (pp. 97-98)
„Acasă nu a fost niciodată perfect. Acasă însemna miștocăreală continuă, hărmălaie și – ascunsă sub masa – senzația de siguranță. Acolo, în casa mea de la etajul 2 din Țiglina 4, Galați, România, există un loc cu linoleum care imită parchetul, cu uși decupate și geamuri de sticlă, covoare cu franjuri pieptănați cu peria și luminați de o lustră din cristal fals, de…“ Vrabia (p. 143)
„Sor-mea a stat toată ziua pe faleză și m-a tot sunat să mă întrebe tot felul de tâmpenii. Dacă îmi amintesc, dacă nu-mi amintesc când mama a zis, când tata a făcut, când ea a vrut, dar voi nu știu ce. O egoistă! […] orașul s-a schimbat mult și s-a schimbat în bine! Acuma nu știu dacă ea vede lucrurile astea, că ea mereu a fost cu nasul pe sus și i-a mirosit tot, ca să mă exprim elegant. O dată! O dată nu a fost și ea de acord! O dată nu s-a bucurat și ea de familia asta! Că are treabă, că nu poate! Prostii, credeți că eu nu m-am prins? Numai să nu vină, să nu se confunde cu noi.“ Vrabia (p. 169)
„Să fiți fericiți! Să fie bine! Să fie cea mai deșteaptă și cea mai puternică și cea mai fericită și cea mai tare și să depășească toată familia asta!“ Vrabia (p. 172)
Foto 1: Leta Popescu
Foto 2:
Vlad Ajder în Vrabia, r. Leta Popescu
Teatrul Dramatic ,,Fani Tardini” Galați
Credit foto: Tudor Neacșu
Foto 3:
Alina Mișoc, Emőke Pál, Alexandra Caras, Oana Mardare și Cătălin Filip în IN(CORECT), r. Leta Popescu
Teatrul Reactor de creație și experiment Cluj – Napoca
Credit foto: Doru Mihai Vatavalui
