de Daria Ancuța
Hoinărind pe străzile Sibiului, între evenimentele din programul Microstagiunii Secției Germane a Teatrului Național „Radu Stanca” (12-15 martie 2025), mă trezesc în pragul unui anticariat, despre care voi afla, mai târziu, că se numește Centrul cultural „Cărți fără preț”. Nu rezist tentației, intru. Trag în piept aerul cu miros de cărți vechi & praf. Dintr-un radio portabil se aude anemic o melodie care nu reușește să acopere vocile celor dinăuntru. Se discută politică & se cumpără (de) tot felul. Răsfoiesc la întâmplare. În Profesiunea de critic de artă (Ed. Meridiane, 1977), găsesc notată „Rețeta pentru a face critică de artă” a lui Eugenio d’Ors – „Prima mea atitudine critică în fața operei de artă noi – sau nouă pentru mine – se reduce la tăcere… Nu sfătuiesc pe nimeni să mă smulgă din ea, silindu-mă să-mi spun părerea. Nici dacă mă silesc eu singur, cuprins de nerăbdare, rezultatul nu este mai bun.” Gândul îmi zboară imediat la verva dezbaterilor recente (dar deloc noi, de altfel) despre rolul criticului în ecosistemul teatral actual. Vorbe, vorbe, vorbe… în lipsa unor acțiuni colective, concrete, de coagulare și de solidarizare. Cât despre mine, îmi păstrez credința de nestrămutat în forța dialogului și încerc din răsputeri să învăț tăcerea.
Revenind la Microstagiunea Secției Germane a TNRS, de-a lungul celor trei zile petrecute aici, am resimțit familiaritatea reconfortantă a unor afinități elective. Aceeași credință de nestrămutat în forța dialogului, dublată de deschiderea reală în fața experimentului și de asumarea conștientă a greșelii ca parte esențială a căutărilor creative – acestea sunt coordonatele care ghidează traseul repertorial al Secției Germane, condusă de regizorul Hunor Horváth.
Procesul după Franz Kafka, regia Botond Nagy (2024)
Adaptarea Dianei Nechit după romanul lui Franz Kafka imprimă spectacolului regizat de Botond Nagy o structură dramatică episodică, în care personajul Joseph K. (interpretat de actorul cu origini ecuadoriene Gyan Ros Zimmermann) se ciocnește succesiv de celelalte personaje kafkiene, exponente ale unor cercuri sociale concentrice. În afară de Ros, a cărui partitură funcționează ca ax central/stâlp de rezistență pentru întregul spectacol, toți ceilalți actori din distribuție schimbă măști și jonglează cu mai multe personaje – Daniel Bucher (Aprodul, Avocatul Hastler, Preotul, Judecătorul), Emoke Boldizsar (d-na Grubach, unchiul Max K., Călăul, Titorelli), Viorel Rață (primul Inspector, Block), David Cristian (al doilea inspector, Studentul, John Lennon, Justiția). Lor li se adaugă actrițele din corurile birocraticelor/acuzaților/îngerilor, fiecare dintre ele interpretând și roluri individualizate – Malena Silberschmidt (domnișoara Burstner), Eva Frățilă (Franz, Spălătoreasa), Ada Bicfalvi (Leni), Isabela Haiduc (Grefierul).
Construit într-un registru stilistic de influență minimalist-berlineză, spectacolul devine memorabil prin două componente-cheie: cea vizuală, potențată și modelată de lighting design-ul semnat de Cristian Niculescu, și cea sonoră, prin muzica și sound design-ul create de Claudiu Urse. Eclectismul muzical (trecerea de la ritmuri tehno la partituri corale), preaplinul de referințe culturale retro & new age (proiecțiile picturilor cu motive religioase sunt trimiteri la mântuire ca unică soluție de salvare a protagonistului, câteva personaje fac trimitere la figuri marcante din pop culture, precum John Lenon și Karl Lagerfeld), inserturile coregrafice create de Adriana Bârză Cârstea – toate aceste elemente, mixate pe alocuri neomogen, descriu o lume mecanicizată prin repetiție/rutină/obișnuință, un univers de o înfricoșătoare familiaritate. Interesele tematice & căutările estetice din ce în ce mai bine articulate (și, în consecință, recognoscibile) ale lui Botond Nagy se regăsesc din plin în Procesul, ramificate uneori excesiv, însă îmbibate cu o forță hipnotică de seducție.
E doar sfârșitul lumii
de Jean Luc-Lagarce, regia Eugen Jebeleanu (2025)
Pentru spectatorii cu preconcepții în materie de experiențe spectaculare, combinația mall & teatru poate părea, la prima vedere, cel puțin stranie. Performat într-un fost spațiu de depozitare din Promenada Mall, accesibil doar printr-un labirint de holuri & uși & holuri & și mai multe uși, spectacolul-instalație
E doar sfârșitul lumii are ceva din aura incitantă de mister a unui ritual inițiatic modern. Ironia situației este absolut evidentă: ferit de privirile mulțimii, participi la o experiență teatrală a contradicțiilor violente și a revelațiilor intime, chiar în burta unui malaxor de instincte consumeriste și hedonism capitalist. O propunere pe cât de incitantă pentru spectatori, pe atât de provocatoare pentru echipa de creație, care construiește spectacolul pornind de la acest spațiu rece și aparent neprimitor, cu valențe brutaliste.
Pandant neașteptat al protagonistului din Procesul, personajul principal din piesa lui Lagarce se confruntă și el cu propria ipostază de outsider, de data aceasta în mijlocul propriei familii. Mark Illich, actor al Teatrului German din Timișoara, îl înzestrează pe Louis (fiul risipitor, întors acasă după o lungă absență pentru a-și anunța familia că urmează să moară) cu un amestec dezarmant de sensibilitate & forță, de curaj & resemnare. Există aici o paralelă între destinul personajului și cel al autorului: Lagarce scrie piesa în 1990 și moare 5 ani mai târziu, la doar 38 de ani, din cauza infecției cu virusul HIV. Cu ecouri premonitorii frisonante, piesa lui Lagarce este transformată de regizorul Eugen Jebeleanu într-un circuit itinerant care disecă dureros dinamicile disfuncționale ale unei familii aflate în pragul imploziei. Scenografia Oanei Micu îmblânzește spațiul, mizând pe un joc al texturilor contrastante (ciment vs. pământ, plastic vs. piatră, neon vs. foc), în perfect acord cu atmosfera perpetuu conflictuală care domină universul casnic din textul lui Lagarce.
Dacă în prima parte, personajele (Mama – Johanna Adam, Suzanne – Fabiola Petri, Antoine – Gyan Ros, Catherine – Viviane Havrilla / Malena Silberschmid) ghidează spectatorii pe urmele lor, cea de-a doua jumătate a spectacolului se desfășoară cu publicul dispus pe trei laturi, spectatorii putând alege dacă vor să stea pe scaune sau în picioare. Asumându-și deopotrivă potențialele plusuri (caracterul imersiv, apropierea dintre actori și spectatori) și minusuri (receptarea trunchiată, punctele oarbe) care derivă din formatul semi-itinerant, E doar sfârșitul lumii se dovedește a fi un spectacol care te poartă cu el (la propriu, dar nu numai), care se întâmplă în jurul tău, fără distanțe de siguranță.
Nunta însângerată
de Federico García Lorca, regia Hunor Horváth (2024)
Eclectic este cuvântul care descrie cel mai bine spectacolul Nunta însângerată, în regia lui Hunor Horváth, un cuvânt devenit, în conștiința mea, supratema întregii microstagiuni sibiene. Pornind de la prima piesă din Trilogia rurală a poetului și dramaturgului spaniol Federico García Lorca, regizorul recontextualizează acțiunea, mutând-o din spațiul andaluz în cel transilvănean, și identifică potențiale zone de suprapunere afectiv-temperamentală între ruralul spaniol și cel românesc.
Intriga păstrează aceleași coordonate – nunta personajelor arhetipale (Mirele – Richard Hladik și Mireasa – Olga Török), fuga Miresei cu Leonardo (Gyan Ros), căutarea fugarilor, care angrenează întreaga comunitate (Mama mirelui – Johanna Adam; Tatăl miresei – Daniel Bucher; Soția lui Leonardo – Fabiola Petri; Soacra – Fatma Mohamed; Vecina – Emöke Boldizsar; Servitoarea – Eva Frățilă; Femei, vecinele – Serenela Mureșan, Cristina Stoleriu; Fete, țesătoarele – Arina Ioana Trif, Veronica Arizancu, Cristina Ragos; Bărbații – Patrick Imbrescu, Viorel Rață, Alexandru Malaicu; Maestrul de ceremonii – Daniel Plier), întâlnirea cu personajele-simbol (Moartea – Isabela Haiduc & Malena Silberschmidt; Luna – Mihai Mocanu), confruntarea Mirelui cu Leonardo, încheiată cu moartea celor doi bărbați. Caracterului previzibil al evoluției acțiunii i se opune surpriza produsă de lectura regizorală a piesei lui Lorca, în cheia valorizării multiculturalității din societatea contemporană. Spectacolul mizează, astfel, pe un amestec eclectic de influențe muzicale, coregrafice și vestimentare din folclorul transilvănean, cel maghiar și cel al comunității rome.
Cu o distribuție alcătuită atât din actori ai celor două secții (română și germană) din cadrul TNRS, cât și din actori ai Teatrului German din Timișoara și din studenți ai Departamentului de Artă Teatrală din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, spectacolul este, fără îndoială, o producție de anvergură, cu o miză pe măsură. Această Nuntă însângerată devine, astfel, simptomatică pentru o lume care încearcă din răsputeri să armonizeze tradiția cu prezentul, fără a le putea înțelege până la capăt.
Două dintre spectacolele prezentate în microstagiune au fost urmate de discuții tematice cu publicul & echipele de creație – dezbaterea Sfidările spațiale ale teatrului contemporan. Valențele teatrului imersiv la finalul spectacolului-instalație E doar sfârșitul lumii și dezbaterea Recontextualizări ale folclorului în fața provocărilor teatrului contemporan la finalul spectacolului Nunta însângerată. Bineînțeles, existența acestor discuții este cu adevărat îmbucurătoare și se dovedește a fi absolut necesară pentru a crea un flux de dialog între creatori și spectatori, între scenă și sală. Nu pot încheia, totuși, fără să menționez o particularitate a dezbaterilor de la Sibiu: metaforele involuntare. Amestecul eclectic de naționalități & limbi, de proveniențe & apartenențe culturale ale participanților aduși laolaltă și provocați să dialogheze, a dat naștere, în repetate rânduri, unor traduceri aproximative, unor idei exprimate pe jumătate într-o limbă și pe jumătate în alta, unor neașteptate metafore hibridizate. Cred că aceste momente, în care verva conversației făcea ca vorbele să se rostogolească la foc continuu, depășind toate barierele lingvistice, încapsulează cel mai bine forța multiculturalității explorată curajos și cultivată cu grijă în demersurile artistice ale Secției Germane a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu.
Foto 1:
E doar sfârșitul lumi, r. Eugen Jebeleanu
Teatrul Național ,,Radu Stanca” Sibiu
Credit foto: Vlad Dumitru
Foto 2:
Richard Hladik și Gyan Ros în Nunta însângerată, r. Hunor Horvath
Teatrul Național ,,Radu Stanca” Sibiu
Credit foto: Andrei Văleanu
