Interviu realizat de Anca Bica-Balalau
Manager al Radio România Reșița din anul 2012, Laura Sgaverdea s-a impus printr-o politică managerială complexă, prin care cultura a fost și este o prioritate, dacă enumerăm doar marile parteneriate – Festivalul Internațional de Jazz de la Gărâna, Teatrul de Vest din Reșița, Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” din Reșița, Atelierele de Antropologie Teatrală „Cătălina Buzoianu” de la Socolari, Festivalul Internațional „Sabin Păutza”, parteneriatul la producerea filmului Ghinionistul, laureat al Premiilor Gopo.
De asemenea, a promovat limba și literatura română în Banatul Sârbesc, înființând două biblioteci. A adus românilor de peste granițe – din Serbia și din Ungaria –, sentimentul apartenenței la limba maternă prin susținerea unor schimburi culturale ce au promovat cartea, tradițiile și folclorul.
A.B.B.: Laura, ai promovat actul cultural într-o pondere aș putea spune riscantă pentru zilele noastre. Ca în teatru, un text bun, o scenografie pe măsură și un regizor curajos. Te întreb, totuși, nu ți-a fost teamă?
L.S.: Mi-a fost. Dar mai mult decât teama a fost credința. În oameni, în publicul care are nevoie de frumos, de sens, de repere. Cultura nu e un lux, e o nevoie profundă. Am riscat, dar nu de una singură. Am avut în jur o echipă care a înțeles că dacă ne oprim din a spune povești autentice, din a promova arta adevărată, o parte din noi moare. A fost un risc, dar unul care merita asumat.
Oamenii de teatru sunt oameni de caracter, de ani buni s-au alăturat Campaniei Umanitare „Muzică pentru Viață”, ne-au susținut, pentru că noi la radio ne dorim să salvăm și vieți, la propriu. Construim un spital pentru bolnavii de cancer din județ cu ajutorul Asociației OncoHelp din Timișoara. Lupta aceasta a adunat oameni cu suflet și le mulțumesc, dar și artiștilor de prim rang și celor care lună de lună donează prin sms la 8845 cu textul ONCOHELP. Doamna Maia Morgenstern a venit personal la Căsuța de Sticlă, astă iarnă. Cultura unește, salvează!
A.B.B.: Cum îți ascunzi emoțiile?
L.S.: Nu le ascund. Le transform. Emoția e energia care mă ține vie. De câte ori intru în direct, când pregătesc o emisiune sau vorbesc cu ascultătorii, am emoții. Dar nu paralizante. Emoții care mă ancorează în realitate. Când nu mai simți nimic, nu mai ai ce spune. Așa că da, sunt omul care și-a făcut din emoție o armă de sinceritate.
A.B.B.: Cum treci peste micile sau marile meschinării într-o lume dominată de bărbați?
L.S.: Cu demnitate și cu tăcere atunci când e cazul. Meschinăriile nu trebuie hrănite. Nu le răspund, nu mă justific. Îmi văd de drum. Eu nu concurez cu nimeni. Sunt într-un dialog permanent cu mine. Și cu oamenii de calitate. Restul – zgomot de fundal. Într-o lume a bărbaților, nu m-am impus ca femeie, ci ca om care face. Lucrurile se așază atunci când ceea ce faci contează.
A.B.B.: Cum omogenizezi atmosfera într-o echipă atât de diversă?
L.S.: Cu empatie. Cu ascultare. Cu încredere. Nu conduc prin frică, ci prin apropiere. Fiecare om are un ritm al lui, un univers. Îi respect pe toți. Îi sun când știu că au o zi proastă, îi felicit când reușesc. Nu sunt managerul care stă în birou și cere rezultate. Sunt acolo, printre ei. Uneori doar ca să spun: „Ești bine?”. Și atât. O echipă e un organism viu. Dacă ai grijă de el, funcționează.
A.B.B.: Ai un top al amintirilor din toate aceste ipostaze? Cum reușești să îți păstrezi normalitatea?
L.S.: Am un ocean de amintiri, nu un top. Momente care m-au format, care m-au învățat să fiu recunoscătoare. Mi-am păstrat normalitatea pentru că n-am confundat niciodată microfonul cu un tron. Radioul e o slujire. Câtă vreme nu te vezi deasupra ascultătorului, rămâi ancorat în realitate. Și dacă ai în fiecare zi curajul să spui „nu știu”, „am greșit” sau „îmi pare rău” – ești om. Restul se învață.
A.B.B.: Care este mesajul tău cu ocazia Zilei Mondiale a Presei?
L.S.: Presa nu e o funcție. Este o misiune. Trăim într-o lume unde libertatea cuvântului e, uneori, mimată. Dar chiar și așa, rămâne datoria noastră să spunem adevărul. Chiar dacă nu e comod. Chiar dacă doare. Iar dacă îl spunem cu bun-simț și echilibru, cu respect pentru cei pe care îi servim, atunci ne împlinim rostul. Pentru mine, libertatea presei înseamnă onoare. Și verticalitate.
A.B.B.: Care este nivelul jurnalistic în România, acum?
L.S.: L-aș descrie prin contrast. Avem jurnaliști excepționali, dar și multă superficialitate. Avem voci care construiesc și unele care doar sună tare. Dar să nu cădem în generalizări. Jurnalismul bun există, însă trebuie susținut. Și protejat. Nu e ușor să rămâi vertical într-un peisaj agitat. Dar se poate. Albert Camus spunea că „presa liberă poate fi bună sau rea, dar fără libertate va fi întotdeauna rea”. E și azi valabil.
A.B.B.: Ce te supără cel mai tare în lumea de azi?
L.S.: Lipsa memoriei. Graba. Judecata superficială. Și faptul că adevărul e deseori sacrificat pentru spectacol. Trăim într-o epocă a reacțiilor rapide, nu a reflecției. Dar adevărul cere timp. Și răbdare. De aceea, cred că jurnalismul trebuie să rămână un spațiu de reflecție, nu doar de reacție. Și de umanitate. Mai ales de umanitate.
A.B.B.: Știu că ai multe pasiuni, la tine acasă există un pian și multe tablouri, dintre care câteva îți poartă semnătura. Ne-ai putea „da din casă”?
L.S.: Desigur. Aș putea spune că trăiesc printre lucruri vii – nu doar obiecte, ci fragmente din mine. Pianul din casa mea nu e doar un instrument, e o formă de manifestare. Când clapele lui încep să spună o poveste, uit de tot. Nu sunt pianistă, departe de a îndrăzni să spun așa ceva, dar sunt omul care simte muzica. Îmi place să improvizez, să las emoția să curgă fără partitură.
Cât despre pictură… sunt momente când cuvintele nu mai ajung. Și atunci pictez. Nu ca artist, ci ca om care are nevoie să se așeze în tăcere. Unele dintre tablouri sunt semnate de mine, da, și poartă culorile unor trăiri adânci – de multe ori, am pictat în nopți în care nu puteam dormi sau în duminici în care voiam să rămân doar cu mine. Nu le-am expus niciodată, pentru că sunt intime. Dar ele există acolo, ca martori ai liniștii mele. Așa că da, „acasă” înseamnă un loc în care pasiunile nu sunt puse în vitrină, ci trăite. În tăcere, în lumină, în culoare și sunet.
A.B.B.: Ce rol au poezia, muzica și teatrul în viața ta?
L.S.: Sunt hrană. Sunt liniște. Sunt lumină. Când am obosit de zgomotul lumii, mă refugiez acolo. Poezia îmi ordonează gândurile, teatrul îmi deschide perspective, muzica mă vindecă. Sunt lucruri fără de care n-aș fi întreagă. Nu sunt evadări, sunt repere.
A.B.B.: Ai un spectacol de teatru preferat? Un actor, o actriță?
L.S.: Spectacolul care m-a marcat cel mai mult a fost Richard al III-lea, montat de Mihai Măniuțiu. Intensitatea lui m-a urmărit multă vreme. La actori… am o slăbiciune pentru Mariana Mihuț și pentru Victor Rebengiuc. Nu doar pentru talent, ci și pentru demnitatea cu care și-au trăit cariera.
A.B.B.: Dacă ai scrie o piesă de teatru, ce nume i-ai da?
L.S.: „Echilibru pe marginea lumii”. Pentru că așa simt că trăim. Încercând să ne păstrăm echilibrul, să nu cădem, să nu ne pierdem. Și, poate, să fim mai buni.
A.B.B.: Ai un mesaj pentru redacția și cititorii revistei Vestul Dramatic?
L.S.: Într-o perioadă atât de tulbure, o revistă culturală este un gest de curaj și un semn de speranță. Vă felicit pentru acest demers. Radio România Reșița rămâne partenerul vostru loial. Cred cu tărie că războiul și arta sunt opuse, așa cum sunt opuse războiul și pacea. Iar arta este, prin excelență, un act de pace.
A.B.B.: Mulțumesc, Laura! La mulți ani!
