de Theo Herghelegiu
Arad, festivalul de andărgraund. Sau de andărgraunzi. Ce mai sunt ei, cine mai sunt ei, pe unde mai sunt ei – toate aceste întrebări (plus sumedenie de altele) mi le-am pus anul trecut, la cea de-a 14-a ediție; la reluarea de după ț-șpe ani de pauză. Anul ăsta nu mai apuc să-mi pun nicio întrebare – mă duc direct. Și stau doar 2 zile jumate, nu șaisprezece, ca anul trecut. Ceea ce mă întristează grav, recunosc. Pentru că îl știu pe andărgraundu’ ăsta… de când era mic – nu, mai de dinainte: de când dădea să vină pe lume. La o masă dintr-un subsol (underground) arădean, unde se discuta mult și se bea (tot mult) în companie selectă: artiști, jurnaliști, consumatori și cunoscători de artă… și unde Ovidiu Balint, care gesta el de la o vreme niște idei creatoare, după multe discuții și… vreo două sticle, a… născut. Un travaliu scurt, o naștere naturală, un act firesc și solar. Deși, atenție, în under-ground! Adică fără geamuri. Fără ferestre. Dar copilul, sănătos, voinic și gălăgios ca orice nou-născut, a devenit fix asta: o fereastră. Spre lume, spre teatrul românesc și, foarte curând, spre cel internațional. O fereastră către comunitatea teatrală independentă, prin care intra tot mai mult și mai mult soare. Până n-a mai intrat deloc, în 2013, când Undergroundul s-a oprit. A urmat o perioadă de așteptare pe durată nedeterminată. Perioadă care s-a încheiat în 2024. E ceva… parșiv-voluptuos cu așteptările astea, în general, așa e?! Că stai și… speri, și proiectezi, și configurezi un happy-end cu detalii perfecte și… de fapt, nimic nu se-ntâmplă. Iar plasarea în incertitudine, ca singură certitudine, poate sminti. Poate decalibra. Poate distorsiona realitatea. Ei bine, această așteptare a meritat. Mai mult, de la ediția din acest an va reintra în circuitul festivalului un spațiu absolut magic – spațiul Teatrului Vechi din Arad. (Pentru cine nu este familiarizat cu locul, citez din Wikipedia, la iuțeală: Teatrul vechi sau Teatrul Hirschl este o clădire declarată monument istoric situată pe strada Gheorghe Lazăr, în municipiul Arad și care este primul edificiu de teatru permanent de pe teritoriul României, fiind construită în anul 1817). Clădirea arată… de nedescris. În toate sensurile, dar mai ales în cel bun. Pentru că nu se poate include în cuvinte, oricât de meseriaș ticluite ar fi ele, sentimentul pe care îl ai când calci prima dată în acel loc. În curgerea deceniilor, a secolelor, el a fost transformat în cinematograf, apoi „ras” cu totul pe interior, la roșu, și lăsat (prin bunăvoința edililor) să se degradeze.
La un moment dat, l-au recuperat moștenitorii familiei Hirschl, iar acum l-a preluat o fundație. Sau mai multe fundații, nici măcar nu cunosc aceste amănunte. Important este că spațiul ăsta va redobândi suflu în Underground 2025. Imaginați-vă un teatru din secolul al XIX-lea, cojit de tencuială, de mobilier, de pardoseală, de tot, tot, tot, cu un acoperiș delabrat și cu o mare gaură pe peretele opus balconului, unde cândva a fost un geam rotund al podului, prin care, la anumite ore din zi, în lunile de vară, intră un fascicol de raze solare, ca un imens proiector natural și „mătură” scena. Mă rog – spațiul de joc, că nu mai există de mult o scenă pe acolo. Și, din când în când, câte un grup de porumbei, sau doar câte un exemplar solitar, își iau zborul peste acest spațiu, traversându-l de pe o corniză pe alta, deoarece ei acolo locuiesc: în teatru. Ceea ce este straniu de frumos, e că niciodată nu fâlfâie pe deasupra actorilor și spectatorilor randomly. Nu. Cel puțin din câte i-am văzut eu, se deplasează doar în momente-cheie ale spectacolelor; uneori nu-și fac simțită prezența deloc, iar când o fac, e ca o un foșnet de aripi de înger. Vă puteți lesne închipui cam ce sentiment ai, când joci în asemenea incintă. E ceva între fior magic și senzația de time bending.
Așa că d-asta sunt tristă că nu pot sta la Arad pe toată durata festivalului. Și nu, nu numai de asta, de dragul porumbeilor din Teatrul Vechi, ci și pentru că mi-e „foame” să văd producțiile noi care vin din afara țării, din țară… Programul e destul de dens – anul trecut au fost cam 4-5 bucăți pe zi, ceea ce e mult. Chiar și pentru un festival. Dar, din… absorbția asta… intensă, m-am întors cu toți porii artistici impregnați de chef de lucru și cu toți neuronii teatrali stimulați la max. Până la urmă, nu ăsta e rostul unui festival?! Să te bage în consumerism artistic?! Să te mai scoată din reflexe, clișee, certitudini – mai ales certitudini, care sunt moartea și anchiloza creatorului. Din păcate, astăzi suntem toți pe modelul „venim, jucăm, plecăm”. Foarte ocupată, toată lumea… Foarte pe grabă, toți artiștii… Foarte pe repede-înainte, toată planeta. Poate prea pe repede-înainte. Se cuvine să ne adaptăm însă acestui tempo, dacă dorim să coabităm în armonie cu vremurile. Sau, poate, ar trebui să ne mai luăm câte o pauză!?… De porumbei.
undergroundfestival.ro
