de Nona Rapotan
„Miros a piele arsă și mi-e rău”, spune Isodora la un moment dat. Replica aceasta conține în ea suficient de multe trimiteri la problemele personale și/sau ale lumii, încât te întrebi de ce acest melting pot. Senzația de prea mult și prea amestecat, de nediferențiere între cauză și efect, persistă tot timpul reprezentației. Spectator/spectatoare fiind, încerci să-ți dai seama dacă poți face un pic de ordine în tot amalgamul de idei, fragmente de amintiri (nonpersonale, dacă există așa ceva, pentru că trimiterile la anii ’80 sunt precum flash-urile de memorie, dar o memorie care nu este a niciunuia dintre cei trei – Daria, Isodora și Dani Spătaru –, ci a părinților lor. Conflictul dintre generații nu e neapărat una dintre sursele inadaptării sociale, de care dau dovadă cei trei care se întâlnesc ca să alcătuiască comunitatea de singuratici triști și mohorâți, ci e mai degrabă un pretext pentru incapacitatea celor trei de a dialoga firesc, natural între ei.
În Armagheddon (1998), referința filmică din titlu, planeta trebuie salvată de la extincție și în misiune sunt trimiși cei mai nepotriviți oameni dintre toți, o gașcă de țăcăniți; Harry Stamper, șeful misiunii, își dorea să salveze și relația cu fiica sa. De aici și acest rebranded din titlul spectacolului de la REACTOR de creație și experiment din
Cluj-Napoca; Alex Gorghe, autorul textului, schimbă personajul principal, astfel încât vocea este a fiicei, nu a tatălui. Părinții apar în spectacol, caricaturizați, cu multe elemente zoomorfice care intră în alcătuirea personajelor și care aglomerează și mai mult spațiul scenic. Densitatea de informații devine la un moment dat insuportabilă, problemele celor trei tineri care se decid să formeze comunitatea terapeutică sunt foarte multe și imposibil de rezolvat peste noapte. Problemele de ordin social se suprapun peste cele personale – singurătatea este sau nu sursă a tulburării de personalitate, iată una dintre întrebările care nu-mi dau pace –, dar de la un punct încolo am ales să nu mai fac nicio ierarhie, să nu mai caut ordinea în suitele de evenimente și întâmplări, astfel încât relația/relațiile cauză-efect să se realizeze de la sine. Dimpotrivă, m-am concentrat pe elementele de spectacol, am încercat să văd în ce măsură constructul spectacular capătă autonomie, se diferențiază de celelalte și poate să intre în discuția cu privire la „sustenabilitate”: rezolvă sau nu o anumită problemă socială, îndeplinește scopul pentru care a fost creat. La final, mi-am dat seama că ierarhia nu s-a stabilit, ghemul de probleme nu s-a descâlcit, dimpotrivă, iar mie, ca spectatoare, mi-a rămas să aleg o singură (sau mai multe?) problemă(e) socială(e)
și să încerc să fac ceva. Să fie vorba despre implicarea civică, în fond?
Un zid de capace de WC, scăldat într-un albastru de neon, de intensitate diferită, în funcție de momentele reprezentației. Accentele de culoare sunt date de filtrele de lumină și de elementele de costum. O combinație care trimite cu gândul la discoteca decadei opt a secolului trecut. E tinerețea părinților celor trei, o tinerețe deloc ferită de griji, dură, marcată de restricțiile unui regim politic aberant și de lipsurile de toate felurile.
Dacă acestea sunt sau nu cauze ale eșuării tinerilor de atunci în rolurile de părinți nu reușesc să-mi dau seama, pentru că în scenă/discuție apar problemele timpului prezent: socializarea exclusiv în mediul online, poluarea mediului înconjurător, violența domestică etc. Explozia nu rezolvă, ci amplifică, radicalizează. Nu reașază discuția în alți termeni, pentru că nu mai are ce, resturile vieții de dinainte nu reușesc a fi puse cap la cap, astfel încât să poți merge mai departe. E singurul gând cu care rămân în minte după terminarea spectacolului; cum să facem să nu mai ajungem în punctul critic, momentul în care nu mai poți să o iei de la capăt. Repetăm greșelile celor de dinaintea noastră și, din păcate, adăugăm altele noi, de aici neputința. Și, totuși, Armagheddon are succes sau nu?
Andrada Balea, Alexandra Caras, Ana Maria Marin și Tavi Voina împart scena și rolurile, intră și ies din diverse situații cu atitudine. Jucate în cheie parodică, rolurile devin concepte/constructe sociale, astfel încât reprezentația poate constitui fundament al unei dezbateri cu privire la cât de sociale ne mai sunt relațiile din spațiul cotidian. Univers sonor coerent, creația Marei Solomon, pune un bemol situației „de rahat” din care se chinuie să iasă Daria, Isodora și Dani Spătaru. Un bemol crud (sau crunt, cum preferați): cât din ceea ce suntem datorăm părinților noștri? Fericirea are chipul tău, dar ce să vezi, oamenii nu mai au chip, pentru că în mediul virtual se poate și fără dimensiunea fizică, fără atingeri și detalii anatomice. Cât de artificială (oare de ce asociez artificialul cu tonele de plastic care ne inundă spațiile intime?) ne poate fi viața?
Nu știu în ce măsură Armagheddon Rebranded ține loc de resurecție, dar cred că poate ține loc de o inițiere în limbaje și coduri utilizate de generația Alpha. Dincolo de notele de senzațional date de consumul excesiv de breaking news rămân notele de comun: conflictele sunt născute dintr-o relație de putere prost negociată, iar resursele sunt în continuare mult prea limitate, în raport cu nevoile pe care trebuie să le satisfacă. Poate că n-ar fi rău să extindem discuția despre sustenabilitate și la planul relațiilor personale, cred că ne-ar fi mai bine nouă cu noi înșine.
REACTOR de creație și experiment
din Cluj-Napoca
Armagheddon Rebranded
de Alex Gorghe
Regia: Irisz Kovacs
Scenografia: Răzvan Bordoș
Muzică & sound design: Mara Solomon
Sunet și lumini: Cătălin Filip
Foto și video afiș: Mihai Păcurar
Distribuția: Andrada Balea, Alexandra Caras, Ana Maria Marin, Tavi Voina
Foto 1:
Alexandra Caras în Armagheddon Rebranded, r. Irisz Kovacs
Teatrul Reactor de creație și experiment Cluj – Napoca
Credit foto: Ioana Groza Pop
Foto 2:
Tavi Voina, Alexandra Caras și Andrada Balea în Armagheddon Rebranded, r. Irisz Kovacs
Teatrul Reactor de creație și experiment Cluj – Napoca
Credit foto: Ioana Groza Pop
