Theo Herghelegiu:
M-am gândit că genul scrisori/mesaje eterico-virtuale ar putea fi… ceva interesant. Pe vremuri, oamenii își trimiteau epistole care călătoreau cu diligența. Mai târziu – cu trenuri și avioane. Azi – totul se petrece instant. E doar o chestiune de viteză. M-am gândit să-mi scriu cu trei dintre prietenii mei. Despre ceva ce mă locuiește de multă vreme: con-viețuirea teatrală.
Adică ÎN(tru) Teatru. Cu ei, cu prietenii mei țăcăniți și sensibili. Cu Cici (Costina Cheyrouze, Teatrul Național București), cu Ionucu (Ion Radu Burlan, Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești) și cu Bandi (András István Demeter, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), trei actori grozavi, trei oameni de o calitate sufletească specială și excepționali parteneri de echipă. Deci le-am dat întâlnire pe WhatsApp. La 8 PM. Și… am aruncat așa, o vorbă…
Teuka: Când eram io tânără, exista un obicei ca oamenii din teatre, după terminarea programului și înaintea lui, să coexiste în incinta instituției. De câțiva ani (mulți), acest obicei și această legătură extra-scenică au fost înghițite de ritmul existenței pe care o ducem. Nu mai trăim în teatru precum odinioară, ci… viețuim luați de un iureș căpietor… S-a pierdut ceva, s-a câștigat ceva?
Ionucu: Păi… când am terminat facultatea, în 2000, eram dornic să capăt experiență și să „gust” viața artistică; exista încă boema teatrală…
Teuka: Si acum ți s-a luat?
Ionucu: Viața avea alt puls.
Teuka: Aveam… timp?
Ionucu: Da. Și nu mai am nici disponibilitatea de atunci.
Teuka: Și nu-ți lipsește?
Cici: Erau alte vremuri, Theo. Nu existau alternative. Era asta sau nimic. D-aia actorii erau tot timpul împreună.
Teuka: Și dacă azi vremurile au alt ritm, nu credeți că ar trebui recuperat ceva?
Cici: Ba da, dar pe bucăți:). Adică în enclave.
Ionucu: Nu mai ai ce!… Alte ideologii, alte filozofii de viață, alte oportunități…
Intră un mesaj vocal. De la Bandi. E la volan, ajunge și el. Mai încolo…
Cici: Recuperezi din bucuria întâlnirii într-un proiect cu oameni cu care rezonezi. Înainte, actorii se căsătoreau între ei sau nu se căsătoreau deloc. Și erau tot timpul în această mare familie. Fiindcă, oricum, alta mai bună nu aveau.
Teuka: Ok, dar să nu uităm că unul din termenii cheie ai profesiei, unul din secretele sale prețioase este complicitatea. Pe scenă. Iar conviețuirea aia, care „nu mai ține azi”, hrănea această complicitate. Vezi și ideea de trupă etc etc.
Ionucu: Complicitate încă există; s-a diminuat doar procentul.
Cici: Nu se potrivește sistemul nostru cu ce zici tu.
Ionucu: Atunci nu exista alternativă, acuma – da, iar procentul înseamnă sănătate psihică. Atunci era refugiu.
Cici: Ori ai job numai în teatrul de stat, nu există competiție, alți colaboratori, alte interese etc și stai acolo, în trupă, liniștit, ori aparții unei trupe independente, care are puterea de a se susține financiar din ceea ce produce și atunci să vezi ce complicitate iese…:) Trăim într-o eră a consumerismului; ce spui tu, nu mai poate funcționa ca regulă.
Ionucu: Complicitatea din teatru, ca și tradiția unui popor, se pierd pe măsură ce comunitatea se mărește.
Cici: Exact. Și dacă nu ai nici un pastor, „cârmaci de frunte”, zi-i cum vrei, care să formeze trupa, atunci – pa pa! Dar știi ce nu înțeleg eu? Tooooata lumea bălește la sistemul occidental: vii cu textul învățat, repeți 2 săptămâni, joci 3 luni zi de zi și pa! Pe urmă ne plângem că de ce nu simțim „rusește”…
Ionucu: Și cu cât devenim mai mulți, se nasc grupulețe; bule. Bisericuțe. Într-o trupă, dacă sunt 5 oameni, ajung la un numitor comun, la păreri asemănătoare. Dacă sunt 20, nu mai ajung – se nasc mai mulți lideri.
Teuka: Oi fi eu nostalgică, dar mi se pare că s-a pierdut ceva. Si că nu e irecuperabil… Ce fel de lideri?
Cici: De opinie.
Ionucu: Nu cred că s-a pierdut, ci doar s-a transformat. Este o evoluție firească.
Teuka: Și înainte – ce?! Eram mai… troglodiți? Nu aveam opinii diferite?
Ionucu: Da, eram mult mai troglodiți.
Teuka: Înțeleg; azi, solidaritatea e fragilă; se sfărâmă una, două – vrei să zici mai inocenți.
Ionucu: Nu, vreau să zic mai troglodiți.
1) Pentru că am evoluat profesional între timp; 2) Pentru că accesul la informație și deci la cunoaștere nu era atât de simplu.
Teuka: Stați un pic, să vină și András, că ne epuizăm… Sunt de acord cu pct 2.
Cici: Păi, András, dacă vine de la Cluj cu mașina…:)))
Ionucu: Păi și cu pct 1 de ce nu ești de acord? Crezi că la 20 de ani știai la fel de multe despre meseria asta? Sau chiar dacă știai… felul în care o priveai era același?
Teuka: Evoluția profesională n-are legătură cu nevoia de conviețuire și complicitate. Pe vremea când ne cultivam între noi cu adevărat, erau oameni de toate vârstele. Și de 20, și de 40, și de 70. Și se bucurau toți de acest TIMP împreună, de acest… sharing. Deci d-aia nu-s de acord cu pct 1.
Cici: Nu existau opțiuni!
Ionucu: Pe vremea când ne cultivam între noi, nu prea aveam alte canale de a ne cultiva.
Teuka: Luăm o pauză de 15 minute? Să ajungă și Demeter?
Cici: Concret: ăia care aveau peste 40, veneau deja dintr-un fost sistem, deci aveau vechi obișnuințe. Școlile erau încă toate de stat, deci la 12 se termina programul. Asta, apropo de puradei.:) Activități private pe lângă – mai răruț… Televiziuni, să colaborezi… nici vorbă. Abia răsăreau teatre private, timid. Ce aveai de făcut?
Socializare, frate! Conviețuire.
Teuka: Și tu zici că acum e mai bine, că sunt opțiuni.
Cici: Zic că acum există un tăvălug de opțiuni.:)
Teuka: Luăm o pauză?
Ionucu: Păi ce facem, ne ține unguru’ pe loc?:)
Cici: Gata, tac. Dați un semn când vine Ardealul. Că e normal să apară mai târziu – el e pe viteză ardelenească.:)))
Teuka: Nenorociți mai sunteți!:)))
Cici: Mitici, deh.
Teuka: Să zică hunu’ când parchează…
Bandi: Mișto. Totul. Acușica mi se încarcă toată conversația în tabletă și pot să scriu.
Asteptăm răbdători să i se-ncarce. După câteva minute:
Bandi: Am citit. E frumos. Trist, dar adevărat. Sau adevărat, dar vesel. La vârsta pe care o avem, trecutul este clar. Prezentul e… cât e. Viitorul, în schimb, depinde de noi. Atât profesional, cât și omenește. Suntem, sau putem fi, motoare. Dacă nu chiar modele.
Cici: Voila!
Bandi: În facultate am mai prins acele turnee de săptămâni – alea de forță de coeziune, dar și distructivă în același timp. Apoi, după angajare, în ’92, s-au rărit. Până la dispariție. Un fel de început al sfârșitului.
Teuka: Hai, pentru început, să definim asta cu CONVIEȚUIREA, așa, de intro.
Bandi: Ce început?! Că de la 8 o tot începeți…
Teuka: Păi te-am așteptat pe tine, ne-am încălzit… Definiții?
Ionucu: Disponibilitatea de a sta în zațul ăla al teatrului și de a căuta împreună.
Cici: Eu nu cred că a conviețui înseamnă asta. Ci a trăi împreună. Asta nu impune detalii despre calitatea vieții.:)
Bandi: S-a zis mai sus – timpul sheruit; asta era conviețuirea. În teatru.
Teuka: Era. Și acuma cum e? Mai e? Poate că nu ne mai trebuie.
Bandi: E la fel. Doar că vârsta noastră a devenit paradigma și d-aia observăm mai greu pulsația. Ceea ce e interesant e că cei care au primit în acele vremuri „inițierea” acum au devenit motoare pentru tot felul de chestii cu caracter coagulant. Între noi – cei din colectiv. Între colectiv și public… Și cu mijloace contemporane.
Ionucu: Conviețuirea de după și de dinainte de scenă era o prelungire a repetițiilor și a dezvoltării profesionale.
Bandi: Și a rămas și acum.
Ionucu: Nu mai e timp pentru așa ceva… deci nu mai este utilă.
Cici: Ba, eu o întâlnesc. Dar numai în proiectele unde coeziunea este bună nu doar pe scenă, ci și în backstage. În momentul ăsta, joc într-un singur spectacol, după care sunt tristă dacă mă duc direct acasă.
Bandi: De exemplu, la TMS CJ, de la covid încoace, nu mai există bufet de incintă. Adică e deschis doar la spectacole. Deci e nașpa. Voi aveți?
Teuka: Adică, Ionucu, tu zici că dacă o chestie nu se mai întâmplă din lipsă de timp, ea a devenit inutilă?
Ionucu: Nu, spun doar că ce luai atunci
într-o noapte de băute și discuții, astăzi iei într-o oră.
Teuka: Io am bufet acasă, dar nu e deschis nonstop.:) La voi e?
Cici: În TNB al nostru? Nu! E cârciuma de lângă. Pe vremuri, era. Doar pentru noi. În teatru. Bar/cantină.
Teuka: Ioane, la voi e ceva?
Ionucu: Sunt cârciumi. Pe vremuri, se bea la bufetul teatrului vin vărsat, adus de careva. Acum, gusturile s-au rafinat.
Teuka: Deci, ce avem până acum e așa: nu mai sunt cantine, s-au rafinat gusturile, există foarte multe opțiuni și conviețuirea nu mai trebuie cultivată în incintă.
Bandi: Nu, asta nu. Uite, la Cluj se creează tot felul de evenimente; actorii, trupa le gestionează în teatru. Inițiativa lor. Una este livingroom-ul, o dată pe lună.
Cici: Deci există!
Teuka: Și încă ceva – am evoluat/avansat în vârstă. Ok, dar ăia tinerii? Cu ei cum rămâne?
Ionucu: Ăia tineri știu deja totul!:)) Plus că generația asta e foarte dezvoltată… multilateral. Iar la ei comunicarea este exact cum o facem noi acum: online.
Teuka: Bandi, deci cum e cu livingroomu’? Ioane, și tu zici că asta nu e pierdere!? Totuși, facem o meserie full contact…
Bandi: Mergi pe FB la pagina teatrului și vezi acolo.
Ionucu: Nu, nu-i o pierdere. Viața are alte priorități și alt ritm. E ca și cum ai zice că era bună mașina Oltcit… Timpul, în era asta, e muuuult mai prețios.
Cici: Oricum, orice înșirăm noi aici ca exemplu de aducere împreună a artiștilor din același teatru sunt doar activități impuse, sau neimpuse, dar sporadice.
Nu există o nevoie zilnică de socializare cu colegii actori. Nici n-ai cum! Nu există această NEVOIE permanentă.
Teuka: Permanentă nu era nici înainte, dar era frecventă.
Bandi: Ok, hai să mai vedem ceva. Odinioară, la TMS din Timișoara, doar la noi, în spațiul teatrului maghiar și german era bufet permanent. La Național & Operă era doar în timpul spectacolelor. Asta aducea toate cele patru colective la noi. Acolo să fi văzut conviețuire. Și… livingrumuri… cu altă denumire; tot felul de evenimente, chefuri, sărbătoriri și aniversări… cu after party-urile de rigoare :).
Teuka: Aparent, au devenit inutile.
Bandi: A venit interdicția cu fumatul. Apoi covidul, sau invers. A pierit farmecul.
Cici: Să se dea lege!!! Teatrele fără buget se închid!
Teuka: Fără ce?
Cici: Fără bufet. Scuze.
Teuka: :)))
Cici: Sau: cine n-are bufet, n-are buget!:)
Bandi: La Cluj, unde conviețuiesc Opera și Teatrul Maghiar în aceeași clădire, dacă ar exista un spațiu deschis tot timpul, lumea
s-ar opri mai des din… alergare.
Teuka: La Sfântu Gheorghe, de exemplu, în anii 2000, cu două teatre într-unul singur, era o conviețuireeee…! Și aveau și bufet.
Cici: Veeezi?! Ai găsit răspunsul.
Teuka: Deci soluția e să mixăm colectivele.:)
Ionucu: Soluția e să ne lăsăm dreaku’ de băutură!:))))
Cici: Nț. Vezi c-ai înțeles pe dos.:)))
Ionucu: Oricum nu putem bea și fuma în același timp la bufet, așa că mai bine beau acasă. Că și fumez.
Bandi: Da. Așa e – locul care îi aduna în jurul unei beri inclusiv pe cei de mult pensionați era important. Căci în împrejurul anecdotelor lor, creșteau tinerii.
Cici: Political correctness-ul ne face să mirosim mai mult a detergent decât a bere.
Teuka: Dar cu publicul… mai conviețuim în vreun fel?
Ionucu: Nu cred că publicul vrea să conviețuiască cu noi!:)
Cici: :)))
Bandi: În livingroom e așa: de fiecare dată avem un membru al trupei pe post de invitat. Altul/alții moderează. Orchestra actorilor cântă. O actriță, cu soțul actor, sunt bucătarii șefi și gătesc, asistați de alți actori, prin rotație. Publicul mănâncă, se distrează si aplaudă.
Teuka: De când fac asta?
Bandi: De câteva stagiuni, cred.
Ionucu: Frumos.
Teuka: La TNB s-ar întâmpla ceva similar? Sau la Ploiești, la TTC?
Ionucu: Nu cred.
Cici: La TNB?!?!….
Bandi: Mai sunt și tot felul de proiecte extra-repertoriale pe care actorii le fac voluntar. Și nu doar de Ziua Mondială a Teatrului. Au făcut și un calendar onomastic cu nume de câini și de pisici pentru fiecare zi a anului…
Teuka: Sunt activi rău, ăștia ai tăi. Clujul
n-are… oportunități!?
Cici: Aici deja vorbim de strategii de management.
Teuka: Sau de dezvoltare a trupei… da.
Bandi: Evident, Clujul nu are atâtea oportunități de activități artistice complementare, ca Bucureștiul. Dar… voi ați spus-o mai înainte: e și despre leadership. Sau despre motoare. Sau despre… împingător. Oameni care au inițiative și tăria să le și înfăptuiască.
Cici: De asta se ocupă cel care are o viziune asupra traseului trupei, adică directorul.
Ionucu: Directorul de astăzi e manager și se ocupă mai degrabă de muuulte altele, decât de dezvoltarea trupei. Cu unele mici excepții, evident.
Cici: Eu mă refer la TNB, unde sunt 1000 de directori, cu diverse atribuții.
Teuka: Si niciunul cu atribuție de „bufet”!
Bandi: Apropo… la voi în teatre, în afară de cei tineri, care și acum bănuiesc că se uită la tot, merg actorii să vadă spectacolele în care nu joacă?
Ionucu: O parte merg, da. Cam 30%.
Cici: Unii da, alții nu. Unii văd tot, alții nici nu trec.
Bandi: Și dacă merg, se comunică cumva? Eu, de exemplu, la Cluj, după fiecare spectacol văzut am făcut câte o mică descriere a impresiilor pe grupul de WhatsApp al trupei. Și au început și ceilalți să scrie…
Ionucu: La noi se verbalizează.
Cici: Doamne, nuuu!!! Doar felicitări, dacă ai de ce.
Ionucu: Concluzia mea este că suntem rezultatul directorilor care au distrus teatrul înaintea noastră!:)
Bandi: Pe de altă parte, este adevărat că la Cluj eram singur. Nu tu familie. Nu tu câini și pisici. Aveam repetițiile, spectacolul și atât. Acolo, timpul era mult mai permisiv.
Cici: Iată. Există o vreme pentru orice…
Bandi: Păi, uite… de două ore suntem împreună. În formație mai mult și mai puțin completă. Conviețuim via online.
Teuka: Prefer live-ul.
Cici: Dar când e vremea de teatru, să fie teatru, când e vremea de familie, să fie familie, când e vremea de șpriț… să fie șpriț. Fără surogate.
Teuka: Deci tre’ s-o comitem.:) Pe complicitate, clar.
Cici: Da. La bufet!
