de Cristina Enescu
Teatrul ca divertisment, artă sau oglindă a societății? Sunt acestea principalele funcții ale teatrului astăzi? Există și altele relevante?
E atâta zgomot și agitație împrejurul nostru, în societate, în lumea culturală, în lume… Și căutăm adesea debușeuri, modalități de a ne relaxa, revigora mental, poate chiar și numai de a ne simți bine. Teatrul este astăzi… ce este, de fapt? Ce relevanță concretă are, de ce apelăm la el, ce ne aduce nouă?
Divertisment? Artă pură? Oglindă a societății? Ce înseamnă teatrul astăzi e, poate mai mult ca oricând, foarte subiectiv, în funcție de o sumedenie de criterii. Și totuși teatrul continuă să existe, să evolueze, să se adapteze vremurilor noastre, cumva mereu același și mereu altfel.
Continuând seria interviurilor cu directori de teatre din vestul țării, i-am întrebat care (și, totodată, care e necesar să fie) funcția teatrului astăzi – sursă de divertisment, o formă de artă pură sau o oglindă a societății, ori poate există și alte funcții ale teatrului pe care acesta și le asumă în agitata noastră contemporaneitate.
Dincolo de punctele de vedere inerent subiective ale celor care au răspuns acestei întrebări, sau ale oricăror alte persoane dinăuntrul sau din afara mediului teatral, întrebarea rămâne deschisă și pentru voi, cititorii noștri. O întrebare deschisă, la care vă invităm să găsiți răspuns citind acest articol, mergând la spectacole de teatru de orice fel, citind despre teatru, urmărind oameni de teatru care vă inspiră. Și, dacă vă face plăcere, vă așteptăm să ne spuneți și nouă ce funcție are teatrul în societatea de astăzi, pentru voi.
Lucian Vărșăndan
Teatrul German de Stat, Timișoara:
Teatrul de azi rămâne un spațiu viu și complex, oscilând între divertisment, artă pură și oglindă fidelă a societății. Aceste funcții se împletesc, adesea coexistând în același spectacol: publicul râde, reflectează și se emoționează în fața unei povești care vorbește, în esență, despre sine. Însă teatrul contemporan își extinde miza – devine un act civic, un loc al întâlnirii și al confruntării ideilor, un catalizator al schimbării sociale sau chiar un vehicul terapeutic.
În era digitală, când realul e tot mai mediat, teatrul păstrează nealterată forța prezenței directe, a empatiei și a confruntării umane. Astfel, funcțiile lui nu se limitează la a distra, a provoca estetic sau a reflecta lumea, ci includ nevoia profundă de a înțelege, de a vindeca și de a conecta. Teatrul nu este doar o oglindă: este și o ușă deschisă spre schimbul de idei cu celălalt.
Florin Ionescu
Teatrul de Vest, Reșița:
Cred că una dintre funcțiile esențiale ale teatrului este escapismul – capacitatea de a oferi o imersare într-o altă lume și, astfel, de a crea o distanță față de realitatea cotidiană. Este un paradox care se manifestă în teatru mult mai puternic decât în alte forme de artă: spectatorii, deși conștienți că iau parte la o convenție, ajung să se identifice cu personajele, iar în acest fel se creează o conexiune autentică.
Forma în care această funcție se îndeplinește poate varia: comedii, drame, teatru post-dramatic, teatru-dans, performativ, documentar etc. Nu există o formulă unică, pentru că publicurile sunt diverse și au gusturi diferite. În teatru, noi trebuie să „săpăm” în societate și să scoatem la suprafață situațiile relevante, personajele și conflictele care spun ceva real despre prezentul în care trăim. Dincolo de componenta artistică, teatrul are și o funcție educativă – nu în sens didactic, ci ca spațiu de reflecție, de formare a spiritului critic și de expunere la perspective diferite. De-asta unele opere dramatice sunt nemuritoare: pentru că reușesc să cuprindă esența umanității, indiferent de epocă.
Dar ca să existe cu adevărat un impact, atât pe moment, cât și după ce se lasă cortina, spectatorii trebuie să se regăsească în ceea ce văd pe scenă. Dacă „oglinda” e spartă, e prea decorată sau prea abstractă, riscă să nu mai reflecte nimic pentru spectator. Iar în acel moment, teatrul devine formă fără fond.
Ana Ursu
Teatrul „Basca”, Timișoara:
Teatrul ca realitate. Un spectacol de teatru reprezintă o realitate posibilă, construită din emoțiile, ideile și experiențele artiștilor implicați în procesul de creație. Această realitate artistică lasă o „fisură” prin care pătrund celelalte realități prezente în sala de spectacol, cu scopul de a se influența reciproc.
Funcția esențială a teatrului este aceea de catalizator al transformării – o poartă prin care realitățile se pot cunoaște, înțelege și pot trăi împreună o experiență unică, în urma căreia toți cei implicați ies schimbați.
Teatrul nu poate schimba lumea în mod direct – nu oprește războaie, nu rezolvă crize globale și nici nu stopează schimbările climatice. Însă, prin teatru putem reflecta asupra provocărilor cotidiene, putem imagina o altă lume, putem simți, putem experimenta.
Teatrul cu adevărat relevant este cel care implică, emoționează și se manifestă în prezent, aici și acum. Restul ține de opțiuni estetice.
Mihai Panaitescu
Teatrul de Artă, Deva:
Teatrul a fost și rămâne un spațiu viu de întâlnire între oameni, o formă de expresie artistică ce îmbină emoția, reflecția și comunicarea într-o manieră unică. Cele trei funcții pe care le-ați menționat – divertismentul, arta și oglinda societății – sunt într-adevăr esențiale și coexistă adesea într-o singură reprezentație, în doze diferite.
Teatrul ca divertisment răspunde unei nevoi umane fundamentale: evadarea din cotidian. Prin comedie, musical sau spectacole ușoare, el creează relaxare, bucurie și uneori catharsis. Teatrul ca artă presupune un limbaj estetic rafinat, căutare stilistică și experiment, capabil să genereze emoții și să deschidă drumuri noi în percepția publicului. Teatrul ca oglindă a societății devine un spațiu critic, de interogare a realităților sociale, politice și existențiale – un canal de conștientizare și reflecție colectivă.
Dar dincolo de aceste funcții „clasice”, teatrul de azi mai are și alte mize relevante:
- Funcția educativă, prin care formează gusturi, modele de gândire și dialog între generații.
- Funcția terapeutică, în cadrul teatrului social sau al celui aplicat, unde el devine instrument de transformare personală și comunitară.
- Funcția comunitară, în care teatrul creează legături între oameni, cultivă empatia și identitatea locală sau națională.
- Funcția de arhivare a memoriei, când readuce în actualitate povești, traume sau episoade uitate ale istoriei colective.
Așadar, teatrul contemporan este mult mai mult decât divertisment: este un instrument de gândire, un spațiu de negociere identitară și o platformă de întâlnire între artist și cetățean.
Ovidiu Caița
Teatrul de Nord, Satu Mare:
Există percepția că publicul are nevoie de teatru ca o modalitate a evada din cotidian, că el caută într-o seară la teatru o experiență captivantă și plăcută, fie ea comică sau dramatică. Dar să limitezi doar la asta existența unui teatru al comunității înseamnă să-l reduci la minimum, ba mai mult, să-l faci ușor de înlocuit cu alte mijloace de divertisment sau cu trupe specializate în acest gen, care fac constant turnee naționale (chiar dacă, mai ales, prin mult mai încăpătoarele săli ale caselor de cultură).
Cred că un teatru finanțat de bani publici are obligația să reflecte probleme sociale, culturale și politice, și să ofere spectatorilor o perspectivă critică asupra lumii în care trăiesc; are obligația să stimuleze gândirea critică și empatia, să abordeze probleme etice, sociale sau istorice, ajutând astfel la formarea opiniei și la educarea spectatorilor; are obligația să promoveze dialogul și înțelegerea interculturală și să contribuie în acest mod la coeziunea comunității.
Funcțiile teatrului nu sunt statice; ele evoluează, fluctuează, se adaptează în raport de contextul cultural și de cerințele unei societăți în continuă transformare. Acest proces dinamic este esențial, deoarece teatrul nu trebuie să fie doar un simplu spectator al realităților sociale, ci un participant activ, un catalizator al schimbării.
Laurențiu Pleșa
Teatrul pentru Copii și Tineret „Merlin”, Timișoara:
Cred că teatrul, dintotdeauna și mai ales astăzi, are vocația de a fi mai mult decât un simplu divertisment. Desigur, teatrul oferă bucurie, relaxare și uneori o evadare necesară din cotidian – dar aceste lucruri nu sunt niciodată goale de sens. Divertismentul teatral poate fi o poartă către empatie, învățare și deschidere.
Totodată, teatrul este artă – o formă vie, efemeră, dar și profundă, de expresie. Prin text, mișcare, sunet, imagine, el transmite emoții, idei și valori. În teatrul pentru copii și tineret, pe care îl servim cu pasiune la noi în Teatrul „Merlin”, arta se împletește cu responsabilitatea formării unor generații întregi: cultivăm sensibilitatea, imaginația și spiritul critic încă de la cele mai fragede vârste.
Nu în ultimul rând, teatrul rămâne o oglindă a societății – uneori fidelă, alteori deformată expresionist, uneori poetică, alteori crud de realistă. El reflectă și interoghează lumea în care trăim, ridicând întrebări esențiale despre cine suntem și încotro ne îndreptăm.
Dar poate că, mai presus de toate, teatrul este un spațiu al întâlnirii: între oameni, între generații, între vis și realitate. Într-o societate grăbită, fragmentată, teatrul are o funcție profund umanizatoare – aceea de a ne aduce împreună, față în față, într-un act de comunicare autentică și de comuniune emoțională. Și cred că aceasta este una dintre cele mai relevante funcții ale sale, astăzi.
Irina Burgiu Anuțoiu
Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”, Petroșani:
Teatrul este un serviciu public, comunitar, deci ar trebui să fie mereu pluri-dimensional, atent la nevoile spectatorilor, dar fără a-i lăsa într-o zonă perpetuă de confort.
Dimensiunea esențială a teatrului este cea politică (în sensul cel mai generic al termenului): una de oglindă socială, de reflexie și reflecție a convulsiilor, transformărilor, realităților, crizelor. Miza exemplară a teatrului nu poate fi ocultată; ea este prezentă de la „facerea lumii”, din tragediile grecești. Ăsta ar fi nucleul dur al artei noastre.
Pe de altă parte, e amuzantă, dar nu lipsită de temei, acea pretenție a publicului purist ca arta să fie „frumoasă”, dezbărată de urâțenia, stridența, trauma pe care aceiași privitori o acuză ca semn al realității înconjurătoare. Să privim această pretenție (coroborată cu nevoia de poveste, care e pretinsă și în zona de divertisment) ca pe o aspirație către o anume puritate ideală, înălțătoare, de sorginte clasică, păstrată prin educația convențională în sistemul nostru de valori sociale. E un deziderat, acesta al „artei pentru artă”, care poate provoca rânjetul mefient al artistului activist. Asta n-o face însă derizorie, să fie limpede.
În fine, probabil că dimensiunea cea mai agreată comunitar a teatrului este cea de divertisment. Pentru că implică cele mai mici „riscuri de solicitare” pentru privitor. Omul e un animal leneș, care vrea să-și conserve inclusiv energia mentală. Divertismentul e un aspect deloc de neglijat al teatrului, pentru că poate fi o formulă de marketing care să pregătească spectatorul și pentru provocări ideologice, afective, empatice, pentru experimente sau dislocări din zona de confort. Iar de aici începe educația.
Toate aceste dimensiuni sunt subsecvente teatrului. E important ca ele să coexiste
într-o simbioză calibrată inteligent. Teatrul nu trebuie să fie univoc, e cel mai mare risc pentru existența sa.
