de Doru Mareș
Câteodată simți nevoia unor antonime neomologate, ca să zic așa. Este primul lucru care mi-a venit în minte urmărind reluarea, după douăzeci de ani, a spectacolului lui Mihai Măniuțiu, Electra, scenariul fiind conceput chiar de regizor după Sofocle și Euripide. Când o asemenea lucrare scenică nu pierde nimic din energie și din înțelesuri (ba chiar le multiplică în contemporaneitatea imediată pe acestea din urmă) în două decenii, în pofida pauzei inevitabile, se cheamă, pe de o parte, că e în egală măsură o nouă creație (oricum distribuția originară este dublată de cea infuzată cu noi voci actoricești) și, nu de ici de colo, reiterată pentru un public nou, alături de cel de la data premierei din 2005, sosit să încerce persistența validității emoțiilor și ideilor.
Dar, să ne întoarcem la antonime. Așadar, care ar fi acela pentru lighting design? De dragul jocului lingvistic, haideți să-i zicem darkening design. Nici dark design n-ar da rău, căci despre beznă și întunecări e fundamental vorba în spectacolului Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu. Nu doar filosofic, dar și fizic, întru generarea/învăluirea poveștii vizibile și vechi de când lumea (nu doar elină). Fundalul și lateralele scenei sunt într-un întuneric fără „hotar nici ochi spre a cunoaște”, ei da, acela de unde „vremea-ncearcă în zadar din goluri a se naște”. Senzația este că actorii și obiectele lor se întrupează ca din abur, odată cu intrarea în lumină. Binomul întuneric-lumină producând întrupare din înluminare. Habar nu avem ce e în „greul negrei veșnicii” (nici nu sunt treaba noastră „semne și minuni care n-au chip și nume”), realizăm însă că în lumină lucrurile nu stau deloc cum ne-am dori, căci „așteptând să fie bine numai mai rău a să fie”.
Asta nu o mai spune Eminescu, ci moroșanul Grup Iza cu vioara, chitara, doba și vocile lui, cu ecouri dintr-o antichitate firesc de bănuit și coerent de utilizat. Din muzica aceasta se iscă și energia, și melancolia pe care actorii le desfășoară într-un ritm de dans nebun, cu sincope prevestind „pasărea morții (…) că e musai de murit”. Și se moare dihotomic, pedeapsa cruntă și obligatorie e în același timp impardonabilă vină de paricid. Cum se știe, momentul e justițiar strict sincronic, fiindcă diacronic situația e repetitivă, în definitiv Agamemnon fusese un Egist avant la lettre, ucigându-i pe Tantal, primul soț al Clitemnestrei, împreună cu toți copiii lor. Nu degeaba va exclama Clitemnestra, referindu-se la Agamemnon: „Da, eu l-am ucis și nu-mi pare rău!”. Și nu degeaba întâiul cântec e un soi de blestem: „Ardă toată lumea me!”.
Cuplul întuneric-lumină este continuat, în scenografia minimalistă a lui Cristian Rusu, de dubletul alb-negru al costumelor, respectând sugestia lighting-darkening designului: albul este pentru Egist (David Cristian), Clitemnestra (Diana Văcaru-Lazăr) și Crisotemis (Antonia Dobocan) cea vinovată de un anume asumat și convenabil autism moral. Negrul este al îndolierii celorlalți care nu degeaba sunt învăluiți în vorbele unuia dintre cântece: „Inimioară cu dor greu, te pot crede numai eu”. Și asta cel puțin până la împlinirea destinului, fiindcă, o spune Bătrânul (Marian Râlea/Pali Vecsei): „Prilejul e marele cârmaci al faptei omenești.” Și prilejul este al „curgerii sângelui risipit de cuțit”. În așteptare și în clipa realizării, totul este așezat sub semnul ritualului, iar marile preotese ale acestei lumi ritualice sunt Clitemnestra și Electra (Mariana Mihu-Plier/Gabriela Pîrlițeanu), principii încarnate așa-zicând, roluri în care cele trei actrițe excelează cu patos bine temperat și o forță memorabilă. În context, Oreste (Andrei Gîlcescu) și Pilade (Ștefan Tunsoiu) sunt reprezentări vii ale semnului desenat pe spatele Electrei – barda cu
care-I fusese ucis tatăl –, iar Corifeul (Adrian Matioc) un soi de călăuză-indice al stărilor poporului jelind, bând și ascuțindu-și cuțitele, care vine să sărute umerii justițiarei în semn de acceptare și de asumare.
Unicul obiect de dimensiuni mai mari rămâne căluțul albastru de lemn care se balansează, simbol al victimei în care se înfig cuțite, dar și al unei copilării la care poate se revine prin întoarcere la întuneric. Căci toate dansurile, fie ale răzbunării, fie ale defulării, fie cel barbar-triumfal al lui Egist se reduc în nemișcare, spre somn, spre heblul care cucerește în final scena, ultimele raze căzând pe cuplul de cadavre Clitemnestra-Egist, aflat într-un căruț binar dric-landou, pentru ca ultima imagine să fie a căluțului de lemn. Pentru o renaștere altfel? Cine știe…
Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu
Electra
după texte din Sofocle și Euripide
Regia: Mihai Măniuţiu
Decor: Cristian Rusu, Mihai Măniuțiu
Costume: Cristian Rusu
Distribuția:
Electra – Mariana Mihu-Plier / Gabriela Pîrlițeanu
Clitemnestra – Diana Văcaru-Lazăr
Oreste – Andrei Gîlcescu
Pilade – Ștefan Tunsoiu
Bătrânul – Marian Râlea / Pali Vecsei
Crisotemis – Antonia Dobocan
Egist – David Cristian
Corifeul – Adrian Matioc
Corul – Cristina Stoleriu, Veronica Arizancu, Arina Ioana Trif, Viorel Rață, Mihai Coman, Eduard Pătrașcu, Alexandru Malaicu, Ali Deac, Liviu Vlad, Vlad Robaș, Horia Fedorca
Grupul IZA din Maramureș – Ioan Pop, Anuța Pop, Ioachim Făt, Voichiţa Tepei, Gheorghe Kohut
Foto 1:
Marian Râlea în Electra, r. Mihai Mănițiu
Teatrul Național ,,Radu Stanca” Sibiu
Credit foto: Andrei Văleanu, TNRS
Foto 2:
Corul, David Cristian ,Antonia Dobocan și Andrei Gîlcescu în Electra, r. Mihai Mănițiu
Teatrul Național ,,Radu Stanca” Sibiu
Credit foto: Andrei Văleanu, TNRS
