de Elena Jebelean
Februarie 2024, la Casa cu Iederă, unul dintre cele mai originale spații culturale ale Timișoarei. Cum va fi folosit locul ca scenă? Câte dintre încăperi vor fi spațiu de joc? Unde vor sta spectatorii? Față în față cu ei (ca înaintea unor jurați), patru actori în ținutele lor scorțoase – două cupluri, ca roluri sociale, aparent, părinți și mai ales parteneri. Sunt laolaltă pentru a soluționa un conflict aparent minor, dar care adună într-un nod central spițe ale roților modelatoare: educație, cultură, civilizație. Primele sunete sunt ale imprimantei din camera alăturată: se tipărește declarația părinților lui Bruno, un băiat de unsprezece ani ce fusese lovit în parc cu un băț, la joacă, de Ferdinand, de obicei un copil liniștit. Buză umflată, doi dinți distruși. Bruno nici nu dorise să dea în vileag numele celui care-l lovise, dar părinții insistaseră și convocaseră familia băiatului la discuții. Urmează: politețe, artificiu, amabilitate pe muchia ironiei. Cafea, clafoutis cu mere și pere, apă. Câte un cuvânt stârnește tensiuni inițial reprimate, apoi reacții pasiv-agresive, tornade de insulte și reproșuri. Ca un bumerang sunt circumscrise ipocrizia, dezinteresul, egoismul, vanitatea. Firea impulsivă a lui Alain ne face să înțelegem agresivitatea lui Ferdinand. Conflictele ies pe rând la iveală. Uneori, femeile se susțin una pe alta, alteori bărbații fac la fel. Alteori solidaritatea de cuplu revine și se creează un front comun pentru cauza inițială. În paralel, se derulează discuții telefonice ale bărbaților – auzim unilateral doar replicile lor și, printr-un joc contrapunctic, intuim replica anterioară. Alain, avocat, oferă consultanță unei firme în problema unui medicament care este pe piață fără să fi fost suficient testat anterior.
Treptat, măștile tuturor cad și animalicul își spune cuvântul. După cum declară, trăiesc „cea mai îngrozitoare zi din viața lor”. Se jignesc, se batjocoresc, se atacă, se descarcă spre a-și reveni apoi. Sticla cu rom mai destinde și mai amortizează, sinceritatea atinge cote vulnerabilizante, crește și cota umorului. Lovirea distonică a clapelor pianului de către Veronique, între hohote de râs isteric și de plâns tăcut, accentuează nota de burlesc.
Departe de arta traiului în comun, viața acestor cupluri este o cursă spre eșec. Autenticitatea este desconsiderată, iar a face din valorile morale stindarde ce se cer înfipte agresiv este și mai lipsit de onestitate și firesc, mai ales când adevărul este, ca întotdeauna, la mijloc. Copiii s-ar fi împăcat de mult singuri, fără intervenția ridicol hipertextualizantă a părinților. Că e vorba de conflictul băieților, de conflictele care fac disfuncționale aceste familii sau de cele interstatale, evocate când se discută despre Africa, de sub fațada medierii, diplomației, căutării consensului și a avantajului reciproc rânjesc teritorializarea, culpabilizarea, superioritatea, pedepsirea, cruzimea.
A treia linie telefonică aduce, la rândul ei, clarificări. Veronique răsuflă ușurată să afle că fetița va rămâne la o prietenă și încearcă s-o convingă că hamsterul ei e fericit cine știe unde, iar tatălui îi pare rău că l-a lăsat să fugă. Ipocrizia și minciuna recuceresc și își reconsolidează poziții în teritoriile parțial pierdute. Dragostea și reala responsabilitate nu-și pot găsi loc nicăieri. Nu noi suntem cei care creăm probleme, nu noi suntem cei incapabili de soluții. Noi suntem eterne victime. Căsnicia, copiii, telefoanele mobile, relațiile inautentice ne distrug viețile. Suntem automate manevrate de forțe obscure, mult mai puternice – instinct de conservare, egoism, comoditate. O imatură umanitate nonautonomă în derivă, rătăcind inutil între legi și norme de conviețuire, între jurăminte și angajamente, în convențional și inautentic, tot mai incapabili să fim, tot mai incapabili să educăm.
„Ce știm noi?” relativizează în final Alain, postsocratic. Efortul comun de a reașeza lucrurile în ordine pare a fi cel mai plin de sens moment al spectacolului. Asumarea propriului haos poate conduce către reordonarea lui cosmotică. Câteva lalele galbene strălucesc într-o vază de abanos. Chiar de la început, ele reprezintă centrul scenei, iar umbrele personajelor, ca niște raze centrifuge, se raportează mereu la acest centru. Poate că Zeul Măcelului ne guvernează pe toți, secondat de Zeița Ratării, dar în noi, cei falși, cei inautentici, pulsează un nucleu autentic, ascuns, cel al forței de a ne lua viața în propriile mâini/inimi/minți și să o rânduim. Să așezăm pe făgașul cel blând clipa cea repede.
Producție prin Asociația Felinar
Zeul măcelului de Yasmina Reza
Autorul este reprezentat de
THALEIA PRODUCTIONS
Traducere: Ionuț Grama
Regia: Jasmina Mitrici
Decor: Şerban Ionuţ-Eugen în colaborare cu Ana Maria Domokos și Alexandru Angela Cozneac
Lumini: Sol Faur
Distribuția: Alina Spiridon, Elena Nistor, Codrea Ioan, Ionuț Pîrvulescu
Foto 1:
Ionuț Maria Pîrvulescu, Alina Spiridon, Elena Nistor și Ioan Codrea
Zeul Măcelului
Foto: Jasmina Mitrici
Foto 2:
Ionuț Marian Pîrvulesc, Ioan Codrea, Elena Nistor, Alina Spiridon
Zeul Măcelului
Foto: Ana Domokos
