de Claudiu Groza
Un inedit showcase în coproducție au prezentat la finele lui ianuarie Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar „Csiky Gergely” din Timișoara.
Formatul a fost foarte inspirat, permițând celor două instituții să-și augmenteze capacitatea de organizare, cu rezultate excelente. S-au jucat șapte producții pentru adulți și copii/familie (patru ale TGST și trei ale Teatrului Maghiar) și am avut plăcerea să moderez niște discuții miezoase și agreabil-colegiale în fiecare seară de showcase, într-o atmosferă relaxată și veselă, de comunitate și comuniune profesională. Îi felicit în mod special pe colegii din departamentele de dramaturgie/secretariat literar/marketing/PR pentru desfășurarea impecabilă a evenimentului.
Tectonica norilor de José Rivera (TGST), în regia lui Bocsárdi László, a captivat de la început prin atmosfera sa poematic-crepusculară, de basm feeric, fără să excludă un foarte pregnant orizont politic de fundal.
Un soi de road-theatre, i-aș spune, foarte latino (senzație accentuată de melodia live cântată de Dana Borteanu, de numele eroilor și de imprecațiile în spaniolă), așadar impregnat cumva de romantism melancolic și arzător; dar e și foarte ancorat în realitatea proximă – a războaielor, a amenințării marelui cutremur care va lovi (va fi lovit, chiar, în curgerea intrigii) Los Angeles-ul –, ceea ce-l duce pe muchia distopiei.
Atât cât poate fi rezumată, intriga reunește o femeie pierdută în ploaia diluvială a marelui oraș, un bărbat oarecare ce o „salvează” și pe fratele acestuia, soldat american. Cronotopul existenței lor este ambiguu: prezența femeii face ca timpul să se oprească, vârstele să stagneze, sarcina ei să dureze ani de zile în timpul real, dar numai cât se cuvine în cel feeric. E un poem aproape acest spectacol, deși nota sa ferm distopică e prezentă și ea.
Bocsárdi László dovedește o versatilitate repertorială de remarcat prin opțiunea pentru acest text, lucrat pe semnificații lexicale, gestuale, corporale, cu o miză excelentă pe cei trei actori – Silvia Török, Marc Illich și Harald Weisz – impresionanți și foarte energici în păstrarea fluentă și firească a acestui ritm. Silvia (Celeste) a redat excelent acea aură atemporală, zăpăcită până la frizarea nebuniei, inocentă, pură, a eroinei sale, fiind un pivot între impresionabilul și sensibilul Anibal (Marc) și voluntarul, extravertitul, invazivul Harald (Nelson).
Bogatul și dinamicul univers scenic a fost potențat de ansamblul sonor imaginat de Magor Bocsárdi, compus din sunete ample, puternice, adânci – de ploaie, tunete, pârâituri, trosnete etc –, de un decor domestic-pastelat (Bartha József) cu piese de mobilier roz, galbene, albastre sau verzi, exact ca de basm, și de costume fanteziste sau „uniforme” (Szőke Zsuzsanna).
Un spectacol impresionant, cald și elegiac.
Printr-un soi de austeritate voită a mijloacelor scenice s-a remarcat Fiul de Florian Zeller, în regia lui Mădălin Hîncu (TGST). O poveste de o insidioasă brutalitate, cu atât mai evidentă cu cât redarea sa a fost mai matematică, netă, denudată de artificii artistice. Fiul narează drama unui adolescent pierdut între afecțiunea sufocantă dar ineficientă a unei mame deprimate de divorț și atenția distant/distrat-politicoasă a unui tată deja aglomerat de obligațiile noii sale familii. Alerta adulților pentru a-și salva copilul aflat la limită e tardivă, iar catastrofa va fi inevitabilă. E oarecum o poveste a ispășirii inevitabile și cumva nedrepte, dar și a unei vini devenite uriașe din fărâmituri de culpe domestice…
Hîncu a mizat foarte mult pe jocul geometric, vag mecanic, prestabilit parcă în dinamica personajelor, al excelenților actori (Bülent Özdil, Enikő Blénessy, Yannik Becker, Oana Vidoni, Harald Weisz, Robert Bogdanov-Schein). Există parcă un soi de pedagogie a demonstrației în felul neutru în care teribila intrigă ne e livrată, iar semnificația culorii roz-pastelate a decorului simplu, rectangular, cu o enormă canapea centrală, plină de perne, e și ea limpede (scenografia: Răzvan Bordoș). Intenția regizorală se concretizează prin impactul emoțional maxim al acestei voite neutralități ideologice. Un spectacol fin construit și bine calibrat.
Îngroșarea contururilor poveștii lui Scrooge a dat savoare montării cu Poveste de Crăciun după Dickens, în versiunea de scenă a Taniei Drăghici (TGST). Regizoarea nu s-a lăsat inhibată de gloria cinematografică a istoriei lui Scrooge și a construit un spectacol plin de culoare, de șarm al jocului, de umor și căldură, de gaguri deștepte. Fiecare actor și-a construit personajul cu accent pe mici detalii care să-i accentueze personalitatea, de la idiosincraticul Scroodge (Radu Vulpe) la împiedicatul său asistent (Boris Gaza) sau inocenta Belinda (Isa Berger), mereu surâzătoare ori cuviinciosul fost partener de afaceri Marley (Franz Kattesch). Majoritatea interpreților au mai multe roluri, fiecare conturat pregnant (Dana Borteanu, Simona Vintilă, Aida Olaru, Daniel Török, Robert Bogdanov-Schein, Yannick Becker). Decorul eficient al Ioanei Popescu, o casă mobilă, ce compune practic spații multiple, și alte elemente care configurează foarte cinematografic spațiul teatral, completat de costumele de epocă, elegante și pitorești, a edificat și plasticitatea reușită a montării.
Un spectacol pe care copiii l-au gustat curioși, iar adulții cuceriți…
Despre iconica producție a Teatrului Maghiar cu 1978, în regia lui Tomi Janežič, am scris deja. Ce m-a frapat și mi-a confirmat însă cele scrise a fost discuția de după spectacol, în care mulți spectatori (specialiști dar nu numai) s-au declarat marcați emoțional de amploarea acestei evocări istorice.
Parabolica piesă Dragonul a lui Evgheni Schwarz a căpătat o atmosferă pregnant-angoasantă în viziunea scenică a lui Yuri Kordonsky (TGST). Curajosul basm al autorului sovietic, socotit la vremea scrierii sale o satiră antifascistă, e de fapt un manifest care demască totalitarismul, indiferent de ideologia sa. Povestea este simplă: într-un ținut stăpânit de multă vreme de un dragon/balaur, apare un cavaler care, îndrăgostit de tânăra ce ar urma să fie „livrată” stăpânului în acel an, învinge dragonul. Sistemul social însă, inerțial reglat în sute de ani, va tinde să perpetueze dictatura, cu alți dictatori.
Kordonsky a edificat un spectacol crepuscular, cu exact acea lumină obscură, gălbejită, și exact acele noroaie cenușii, nesfârșite, ce sunt marca aproape clișeică a lumilor închise. Personajele parcurg un traseu amoral, conformist, de supraviețuire, de la aprobarea lingușitoare a „stăpânului” la compromisul onctuos, apoi la în-stăpânirea la putere, ca „salvatori”. Nota de rizibil, de grotesc, de caricatură, e pregnantă. Onestitatea idilică a cavalerului devine și ea, cumva, rizibilă în acest context. Satira e bine drapată în basm, bine pusă în valoare de jocul nuanțat al actorilor Isa Berger, Robert Bogdanov-Schein, Alma Diaconu, Ioana Iacob, Marc Illich, Alexandru Mihăescu și Harald Weisz. Ei alternează ludicul și dramaticul, schița evaziunii și teroarea mediului. Excelentă, un spectacol în sine prin bogăția sonoră și profunzimea sa, muzica live a Sorinei Savii și Lucas Kohl. Decorul și costumele Ioanei Popescu configurează acel univers obscur-tenebros evocat mai sus.Un spectacol original și plastic.
În fine, probabil cel mai personal-asumat discurs teatral din acest showcase a fost Danaos, după Rugătoarele de Eschil, în regia lui Szabó Kristóf. Un real poem scenic, cu o amplă structură de semne vizuale și auditive, în care povestea fecioarelor refugiate ce caută adăpost într-o cetate departe de casă devine doar pretextul pentru o meditație metafizică asupra destinului, libertății, iubirii, liberului arbitru, luptei, sacrificiului.
Spectacolul a suscitat reacții vii din partea spectatorilor, pentru că presupune o anumită dispoziție interioară pentru vizionare, o integrare în narațiunea scenică ce nu e mereu la îndemână. Practic, e o combinație de coregrafie cu replici recitative, uneori obsedant-repetitive, imagini video mantrice și sonorități brutale, intense sau grave. E un experiment interdisciplinar, nu foarte coerent, nu foarte agreabil și nu foarte simplu de îndurat, aș spune așa.
Odată însă ce intri în vibrația acestui univers – eu am avut șansa, la vizionare, să fiu exact în dispoziția potrivită –, amalgamul de semne scenice te transpune într-o stare vibrantă, în care consuni, pur și simplu, cu ansamblul.
Impresionantă și impecabilă evoluția trupei de actori, pentru care reprezentația este un act de anduranță fizică și vocală (Aszalos Géza, Balló Helga, Bálint Előd, Borbély B. Emília, Vlad Colar, Erdős Bálint, Jancsó Előd, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Magyari Etelka, Mátyás Zsolt Imre, Mihály Csongor, Molnos András Csaba, Tóth Karolina). De altfel, ei și-au configurat și mișcarea scenică. Superbă muzica lui Sergiu Cătană (muzică electronică) și Vlad Colar (flaut), un jam session live absolut spectaculos, cu sonorități foarte diverse, de la folclor la free jazz sau punk. Spectaculoase au fost și costumele lui Kasza Emese, mitologice sau contemporane. S-au folosit și păpuși și măști pitorești (Albert Alpár, Balló Helga, Mihály Csongor), iar regizorul a semnat și scenariul dramatic, scenografia și coregrafia (cu Tóth Karolina). Un discurs estetic foarte personal, după cum ziceam, într-un spectacol aparte, dar nu lipsit de forța sugestiei.
Showcase-ul Teatrului German de Stat și Teatrului Maghiar „Csiky Gergely” din Timișoara ne-a reconfirmat atât calibrul artistic remarcabil al celor două trupe, cât și diversitatea și valoarea repertoriului celor două instituții.
Foto 1:
Harald Weisz în Tectonica norilor, r. László Bocsárdi,
Teatrul German de Stat Timișoara,
credit foto: Ovidiu Zimcea
Foto 2:
Robert Bogdanov-Schein, Alexandru Mihăescu și Isa Berger în Dragonul,
r. Yuri Kordonsky,
Teatrul German de Stat Timișoara,
credit foto: Ovidiu Zimcea
Foto 3:
1978, r. Tomi Janežič, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara,
sursă foto: tm-t.ro
Foto 4:
András Molnos Csaba în Danaos, r. Kristóf Szabó, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara,
sursă foto: tm-t.ro
