de Daria Ancuța
„ANA: E un întreg sat în lacul ăsta. (…) Când au construit barajul, unii n-au vrut să își părăsească casele. Cică ar fi murit mulți. E și o poveste cu o fată, care ar fi murit înecată fiindcă au uitat-o legată în beciul casei.”
De-a lungul anilor, lacul Secu (creat în anul 1963 pe râul Bârzava, în amonte de Reșița, la aproximativ 10 kilometri de oraș) a dat naștere unor legende stranii. Se spune că, înainte de `89, cei care voiau să fugă din țară trecând Dunărea la sârbi erau aduși aici de călăuze pentru a trece apa dintr-o parte în alta, în timpul nopții. Dimineața, călăuzele dispăreau, iar ei se trezeau cu banii luați, dar tot pe teritoriul României. Alții spun că, la începutul anilor 2000, apa lacului a scăzut foarte mult, iar pe fundul acestuia s-au putut vedea ruinele unui fost oraș, despre care se presupune că a fost inundat în anii `90. Tot în rândul legendelor locale intră și prezența în lac a unui somn uriaș, despre care se crede că atinge peste 100 de kilograme.
Ținând cont de originile reșițene ale actorului Ionuț Vișan, pe care l-am redescoperit recent în noua ipostază de autor dramatic, și de interesul vădit pentru mitologia bănățeană, nici că se putea găsi un loc mai potrivit decât scena Teatrului de Vest din Reșita pentru debutul său dramaturgic – spectacolul Sub apă, în regia lui Horia Suru. Însă înainte de a vorbi despre spectacol, trebuie amintit faptul că textul a fost dezvoltat în cadrul atelierului de scriere dramatică organizat de Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București, sub coordonarea lui Mimi Brănescu, și s-a numărat printre piesele finaliste ale Concursului de dramaturgie „Focus Drama: Ro” (ediția 2024), organizat de Teatrul de Nord din Satu Mare.
În Sub apă, Ionuț Vișan se avântă curajos pe tărâmul legendelor reșițene, remixate cu accente folcloric-supranaturale, și face echilibristică la granița dintre dramă realist-psihologică și tragedie antică – o zonă stilistică pe cât de inedită, pe atât de provocatoare din punct de vedere dramaturgic. Spectacolul explorează relația dintre Andrei (Richard Balint) și Samuel (Mihai Andrei Pleșa), fiul său adolescent, reîntorși timp de câteva zile în satul natal al tatălui, pentru a vinde casa în care acesta a crescut. Întâlnirile cu Ana (Theodora Pintilie), tânăra din sat de care Samuel se îndrăgostește, și cu Bătrâna (Oana Liciu Gogu), localnica la care Andrei apelează pentru a găsi potențiali cumpărători, scot la suprafață secrete din trecut, înghițite de lacul pe malul căruia se află casa.
Printre ele, moartea timpurie și învăluită în mister a Marei (poreclită Amara) – fiica Bătrânei și iubita din adolescență a lui Andrei. Spiritul acesteia, prins în lumea subacvatică, dă târcoale lacului și îi posedă pe Ana și pe Samuel, punându-l pe Andrei față în față cu efectele nefaste ale deciziilor luate în tinerețe și cu greșelile sale din prezent. Atât dramaturgul, cât și regizorul îi construiesc personajului un parcurs de erou tragic modern, până în punctul culminant al acțiunii, când acesta se lasă ademenit de spiritul Amarei să dea timpul înapoi, să aleagă din nou și să scape de vina pe care a ținut-o ascunsă ani la rând. Însă sub apă, memoria se încețoșează, amintirile se deformează, iar adevărul capătă contururi neclare.
Construit de regizorul Horia Suru într-un ritm alert și dinamic, cu puține momente de respiro, spectacolul se dovedește a fi un tur de forță pentru întreaga distribuție, un real test de rezistență și de tenacitate actoricească. Sigur pe sine și mereu atent la nuanțele neașteptate ale personajului său, camuflându-și vina/vinovăția sub aparența durității, Richard Balint (actor al Teatrului „Regina Maria” din Oradea) face un rol care poate fi considerat, pe bună dreptate, motorul spectacolului. Actorul reușește să își umanizeze personajul și să depășească caracterul pe alocuri unidimensional al acestuia, care pare că ratează din nou și din nou – în relația cu fiul său, cu fosta soție, cu Amara, cu propriul trecut. Poate cel mai important, Richard Balint pare că transmite siguranță și un sentiment de stabilitate partenerilor săi de scenă, esențial în cazul distribuției pe două generații pentru care a optat regizorul. O surpriză cât se poate de plăcută este și Oana Liciu Gogu (actriță a Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroșani) în rolul Bătrânei. Fără să alunece nicio secundă în capcana caricaturizării, actrița transformă personajul într-o prezență perfect integrată în atmosfera sumbră a satului izolat. Joacă nuanțat aparența nevinovăției, sub care lasă să se întrevadă mocnind amintirea fiicei moarte, și erupe ca un vulcan în scena monologului final, unul dintre momentele cu cea mai puternică încărcătură emoțională din întreg spectacolul.
Pe Andrei Pleșa m-am bucurat să îl revăd pe scenă într-un registru cu totul diferit față de cel în care a jucat în spectacolul său de debut (Trilogia memoriei de Arne Lygre, regia Radu Afrim, Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova). Coincidență sau nu, ambele spectacole folosesc apa drept element central al scenografiei. Dincolo de variațiunile pe teme acvatice, care îi marchează începutul de carieră, actorul este înzestrat cu o voce al cărei timbru special îl ajută să evolueze credibil atât în ipostaza de copil ingenuu (în spectacolul de la Craiova), cât și în cea de adolescent revoltat (în spectacolul de la Reșița).
Theodora Pintilie este cealaltă jumătate a duo-ului care a câștigat premiul secțiunii grup în cadrul Galei Tânărului Actor HOP, ediția 2024, atât ea, cât și Andrei Pleșa fiind absolvenți ai Facultății de Teatru și Film din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, promoția 2022. Actrița mizează pe aura de mister în care dramaturgul își învăluie personajul, redă amestecul de forță și fragilitate al adolescentei și reușește să îi confere Anei o stranietate seducătoare. Provocările rolului sunt cele câteva momente în care spiritul Amarei o posedă pe Ana, implicând treceri destul de bruște de la un personaj la celălalt. Dacă vocile celor două nu sunt delimitate mai clar, particularizându-le (subtil, dar necesar), aceste treceri pot produce confuzie în rândul spectatorilor, îngreunând receptarea evoluției acțiunii și a relațiilor dintre personaje. În plus, micile ezitări și nesiguranțe au toate șansele să dispară treptat, odată ce spectacolul începe să se rodeze.
Reușitele interpretative ale actorilor și actrițelor sunt dublate de un efort fizic remarcabil din partea întregii distribuții. Spun asta pentru că există ceva care diferențiază Sub apă de orice alt spectacol pe care îl poți vedea astăzi în teatrele din România – bazinul construit direct pe scenă, umplut cu douăsprezece tone de apă la fiecare reprezentație și transformat în spațiu de joc perfect funcțional. Scenograful Adrian Damian reușește performanța de a tridimensionaliza pe scena Teatrului de Vest din Reșița imaginea lacului, sursa de inspirație și elementul central din piesa lui Ionuț Vișan. Impresionant din punct de vedere vizual, decorul delimitează trei spații – casa pe care Andrei încearcă să o vândă (decupată spațial printr-un cadru metalic pe care scenograful atașează tuburi fluorescente, ticsită cu obiecte vechi), pontonul (care funcționează ca punte de legătură între apă și uscat) și lacul (care nu este folosit doar ca element de factură estetică, ci și ca loc de desfășurare al mai multor scene din spectacol). Deși contrastante prin artificialitate cu scenografia care folosește preponderent texturi naturale (lemn, apă, foc), proiecțiile video (Electronic Resistance) accentuează senzația de izolare și adâncesc profunzimea spațiului de joc. Nu în ultimul rând, muzica originală compusă de Cári Tibor creează un univers sonor de o forță aparte, care potențează componenta vizuală și intensifică atmosfera dark a spectacolului. Acordurile sumbre, presărate cu dizarmonii intenționate în momentele de maximă tensiune, tulbură apele și fac lumea de la malul lacului să tresalte spasmodic.
Fără a cădea pradă tentației exceselor de orice fel, Horia Suru reușește să omogenizeze regizoral toate componentele spectacolului și să armonizeze o distribuție eterogenă ca vârstă și ca experiență de lucru. De fapt, cel mai important atribut al regiei lui Horia Suru este tocmai echilibrul – regizorul intuiește corect potențialul de extindere a relevanței piesei dincolo de contextul local, îndrăznește să imagineze o propunere cât se poate de curajoasă și, în ciuda tuturor provocărilor, creează un spectacol care împinge/testează limite artistice și tehnice deopotrivă. Dacă încercăm să privim mai adânc, dincolo de luciul apei, se întrevăd eforturile remarcabile și resursele (mai ales interioare) care alimentează un astfel de demers, miezul tare al spectacolului fiind profesionalismul unei echipe de creație care se încumetă să facă imposibilul posibil. Tocmai de aceea, Sub apă marchează începutul mai mult decât promițător al unei reconstrucții repertoriale care, dacă va fi asumată ca parte din proiectul managerial și susținută în continuare, are potențialul de a transforma radical traiectoria Teatrului de Vest din Reșița în următorii ani.
Teatrul de Vest Reșița
Sub apă de Ionuț Vișan
Regia: Horia Suru
Scenografia: Adrian Damian
Muzică originală: Cári Tibor
Video Design: Electronic Resistance
Distribuția:
Richard Balint – tatăl
Mihai Andrei Pleșa – fiul, Samuel
Theodora Pintilie – Ana
Oana Liciu Gogu – bătrâna
Foto 1:
Theodora Pintilie și Richard Balint în Sub apă, r. Horia Suru,
Teatrul de Vest Reșița,
credit foto: Ovid Teodoriu
Foto 2:
Theodora Pintilie, Oana Liciu Gogu, Richard Balint și Mihai Andrei Pleșa în Sub apă,
r. Horia Suru, Teatrul de Vest Reșița,
credit foto: Ovid Teodoriu
