de Doru Mareș
Montând, la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu, fundamentalul text shakespearian Romeo și Julieta, Cristi Avram își fundamentează demersul pe două elemente menite, pe de o parte, să justifice semantica noii variante, pe de alta să condiționeze logica unui tot bizar, puternic conotativ și coerent, de o incredibilă energie: apelul la o combinație mitologică, aducând laolaltă evul de mijloc și antichitatea latină și, respectiv, construcția scenografică. Irina Chirilă propune un spațiu gol, deasupra căruia „plutesc” șapte candelabre care-și schimbă culoarea în funcție de înțelesul fiecărei scene (lighting designul lui Vlad Lăzărescu e în binevenită consonanță), spațiu care e definit central de un soi de vitrină a unei diorame în care se va iubi, se va odihni, se va muri – spectacol în spectacol, realitate paralelă. De aici, obiectualul se va acumula gradat, iar costumele vor evolua și ele în funcție de construcțiile interioare ale personajelor, de la complexitate cromatică și de detaliu în cazul lui Cupidon, al lui Mab și al Doicii, până la utilizarea materialelor transparente ca propria-le exuberanță, ca în cazul lui Mercutio, ori la simplitatea absolută, firește a cuplului Julieta – Romeo.
Regizorul propune două personaje suplimentare, cu replici din Prolog, primul sugerat în text de Shakespeare – Regina Mab, celălalt adus din mai demultul mitologic – Cupidon, unind, la fel ca în cazul scenografiei, elemente ale unui uriaș ecart temporal, în favoarea schițării unei hărți a paradoxurilor omenescului. Mab, „moașa zânelor” și-a cântecelor, în rochia ei verde de mare bal, narator depănând, adus parcă din Crăiasa Mab, poemul filosofic al lui Shelley, dar și magnet erotic, mai degrabă sosit din balada dedicată ei de George Sand (fără a o ști, Mercutio va face dragoste cu zâna). Mab împinge fotoliul rulant al lui Cupidon, în care acesta stă nu din cauza vreunui handicap, ci dintr-un soi de amuzată lene a veșniciei. Deși o tară zeul tot are, născut din Marte și Venus, inevitabil deci purtând în sine și genele iubirii, dar și pe ale războiului. De unde și întâmplarea veroneză și cele asemenea ei.
Povestea începe invers, odată cu „fotografia” sarcofagului de sticlă în care zac cei doi îndrăgostiți, fiindcă timpul poate fi plimbat în orice direcție de Mab și Cupidon care vor învia păpușile de ceară, încremenită societate a Veronei, pentru a reface (de câte ori și-n câte locuri?) același destin născător de mit. Instrumente auxiliare vor fi, pe rând ori laolaltă, Maicile baletând între mistică și energii mundane, dar și Capuleții, Montaguii și-ai lor, transformați în/dezvăluiți ca maree de entități-servant, cópii ale zeului Pan (transferate medieval în subordine luciferică). Așadar, Mab, Cupidon și Pan într-un moment de amuzament pe seama condiției umane. Coregrafia inconștienței, de la decompensare la panaceu, bine concepută de Victoria Bucun, servește ingenios filosofia demersului.
Pornind de la traducerea Ancăi Ignat și a lui Alexandru M. Călin, din volumul XIII al ediției Shakespeare de la Editura Tracus Arte, regizorul reconstruiește în ritmuri tehno, într-o lume explicit masculină a violenței ca tradiție, și implicit feminină în sensul exploziilor în special materne, între cu greu stăpânirea de sine a Soției lui Montague (Rodica Gugu-Negrescu) și exploziile Soției lui Capulet – Ioana Flora construind excelent nu neapărat imaginea de mamă prinsă în cutumă ca într-un insectar, cât de năprasnic concurent al propriei fiice, fiecare dintre ele situată inevitabil la alt capăt al exercițiului erotic (de altfel, pare a sugera o secvență, ceva afectiv s-ar fi iscat cândva între aceasta și Montague). Între ele, echivoca Doică (memorabil Eugen Titu în al său travesti) pe care uneori te aștepți să o auzi spunând cuvintele atotștiutoarei „mătuși” dintr-o poveste a lui Creangă: „pe unde culege dracul surcele, eu am tăiat lemne…”.
Lumea se desfășoară între diavolul șchiop și cocoșat Paris (Sandu Mustățea) cu a sa valiză diplomat plină cu bani, ce va deveni o cortină de valize diplomat în dansul întregii societăți, și halucinogenele vesel-frustului grup Mercutio (Alexandru Manea) – Benvolio (Vlad Fiu), contrabalansat de isteroidul Tybalt (Gia Enache, încă un travesti extrem de reușit și încărcat semantic).
Intervenția lui Claudiu Bleonț, în rolul părintelui Lorenzo, este una pendulând între încercarea smerit-creștinească de pricepere a lumii și orchestrarea iubirii conform unui presimțit cult al lui Mab, zână de-acum a duioșiei, fredonând un cântec gorjean de leagăn („Doarmă toate câte sunt, care n-au dormit nicicând, rând pe rând”) în urma fantomei lui Tybalt care, cu un schelet (al străbunilor, al imuabilului?) în brațe, o poartă pe Julieta pe valurile unei mantii.
Julieta și Romeo, așadar Ana Vînău și Tedi Popescu, doi tineri actori care înțeleg/simt foarte bine contextul pe care am încercat să îl schițez mai sus, lăsându-și personajele să evolueze fără sincope, în încercarea acestora de a trăi într-o lume a firescului, a naturaleței/libertății afective. Care, cum se vede, nu în Verona noastră dimprejur s-ar găsi, dar de care și Julieta și Romeo își amintesc râzând poznaș în întunericul de dincolo de sfârșitul poveștii.
Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” Târgu Jiu
Romeo și Julieta de William Shakespeare
Traducerea: Anca Ignat și Alexandru M. Călin
Regia: Cristi Avram
Scenografia: Irina Chirilă
Coregrafia și mișcarea scenică: Victoria Bucun
Light Design: Vlad Lăzărescu
Distribuția:
Julieta – Ana Vînău
Romeo – Tedi Popescu
Doica – Eugen Titu
Lorenzo – Claudiu Bleonț
Mercutio – Alexandru Manea
Benvolio – Vlad Fiu
Tybalt – Gia Enache
Capulet – Sorin Giurca
Soția lui Capulet – Ioana Flora
Queen Mab – Luminița Șorop
Cupidon – Gheorghe Drăghescu
Paris – Sandu Mustățea
Escalus – Cristinel Dobran
Montague – Adi Șeban
Soția lui Montague – Rodica Gugu-Negrescu
Maicile – Oana Marinescu, Mădălina Ciobănuc, Simona Urs, Rodica Gugu-Negrescu, Monica Sfetcu, Ioana Flora
Polițiști / Fotografi / Gărzi de corp – Pompiliu Ciochia, Dan Dobroiu
Foto:
Tedi Popescu în Romeo și Julieta, r. Cristi Avram,
Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” Târgu Jiu,
credit foto: Albert Dobrin
