de Irina Ionescu
Răzvana Niță-Lupu spune despre ea că: s-a născut la București, dar a copilărit periodic (încă o mai face) în atmosfera unui sat ardelenesc de lângă Sighișoara, locul de naștere al străbunicii materne. Căderea ceaușismului i-a oferit șansa de a absolvi Liceul de limbă italiană Dante Alighieri, unde s-a îndrăgostit iremediabil de teatru și de latină (nu neapărat în această ordine). A urmat studiile Facultății de Teatru – Secția Teatrologie, la UNATC București. După absolvire, a lucrat în presa cotidiană scrisă (și tipărită) – cea mai bună școală de formare profesională prin muncă, responsabilitate, competiție. Mai apoi, vreme de zece ani a coordonat activitatea editorială a celui mai vizitat portal de timp liber din România, PORT.ro. În 2023, debutează literar cu romanul autobiografic Tatăl meu, Iosif. Un an mai târziu îi apare proza satirică Precum online, așa și pe pământ. Ambele volume sunt publicate de Editura Tritonic. În prezent, continuă să scrie cronici teatrale pe blogul personal (https://razvananita.wordpress.com/), dar și pamflet inspirat din actualitate. În tot acest timp, nu a făcut parte din jurii și nu a fost onorată cu premii. Altfel spus, nu a dat și nu a luat. Nu are în proprietate mașini, titluri universitare sau animale domestice. Crede că viața merită trăită pentru a fi povestită și că nu există cunoaștere veritabilă în absența emoției și a umorului.
Vă invit să o citiți pe Răzvana Niță-Lupu pentru cronicile de teatru pe care le publică. Veți descoperi un critic onest – care nu laudă orice fel de spectacol ca să își susțină interesele personale – și un stil nemarcat de cuvinte obosite sau fraze plicticoase, lipsite de ritm și conținut real. Răzvana Niță-Lupu scrie aplicat. Și-a format, în ani de studii și două spre trei decenii de teatru văzut ca spectator/critic/cronicar, criterii de selecție foarte solide/ferme/consecvente. Știe să aleagă ce este valoros și merită atenția, chiar dacă uneori un marketing agresiv împinge în față nume/montări/evenimente spre etichete ca sold out și minute de aplauze în picioare, deși este absolut clar că majorității spectatorilor le lipsesc – în multe dintre aceste cazuri – reperele necesare pentru o corectă poziționare. Textele Răzvanei Niță-Lupu sunt ancore sigure pentru toți cei pasionați de teatru, dar în special pentru cei mai tineri dintre noi, care au cu adevărat, prin ele, și șansa unor lecturi nutritive la nivel intelectual.
Pe tărâmul prozei, Răzvana Niță-Lupu a publicat romanul autobiografic, de dragoste filială, (semi)epistolar Tatăl meu, Iosif – în care adună toate gândurile nespuse, dar dedicate părintelui său, absent din motive politice/disident (Grupul Canal 77)/fugit în America tuturor posibilităților din opresiva perioadă ceaușistă – și proza scurtă în cheie satirică (potrivită ca tematică și scriitură pentru stand-up-comedy), Precum online, așa și pe pământ – unde critică toate apucăturile exhibiționiste cu care umplem în fiecare zi Facebookul (azi Meta). Proze diferite, dar scrise cu mult umor, semnate de o scriitoare inteligentă, ce își surprinde cititorii – din nou și din nou – prin construcția textului și profunzimea/veracitatea conținutului.
„Aici lumea e mai crudă, mai sălbatică. Oamenii se simt bine dacă fac un pic de rău. […] Ceaușescu cu tot neamul lui. Îl urăsc. El ne-a despărțit de tine. Îl vreau mut. Îl vreau mort. Dacă aș vedea bine la distanță l-aș omorî eu. […] străzile Bucureștiului erau acoperite de mocirlă, iar în aer plutea o mâzgă dușmănoasă. […] Aceeași senzație de provizorat, de șantier abandonat. În jur, aceleași chipuri obosite, triste, de oameni care nu mai speră, nu mai gândesc, nu mai visează. […] Nici măcar lumânarea aprinsă nu se asocia în mintea noastră exclusiv cu moartea cuiva, ci mai curând cu planul național de economisire a energiei electrice. […] Pâinea se dă pe cartelă, adică Ceaușescu și nevastă-sa au hotărât cam câtă pâine e cazul să mănânce pe zi fiecare român. […] toate serile ne strângem în jurul aragazului ca strămoșii noștri din grote în jurul focului, cu aceeași grijă milenară ca darul lui Prometeu să nu se stingă. […] când voi termina școala și voi ști suficient de bine limba engleză voi fugi din țara asta și nu mă voi mai opri până la Radio Europa Liberă. Ei mă vor ajuta să te găsesc. […] speriați suntem oricum. Cu asta se ocupă Miliția și Securitatea. […] România lui Ceaușescu […] nu mai mare decât un sat, nu mai evoluată decât un cătun […]“ (Tatăl meu, Iosif, pp. 7-201)
***
– Mămica m-a învăţat. Unde se duce el, mă duc şi eu. Să ştie că sunt şi eu acolo. Mă ofer, îi stau la dispoziţie, nu zic niciodată Nu sau Mai târziu. Înţelegeţi? Pentru că femeia dacă scapă armăsarul din frâu, s-a terminat, a fugit în sălbăticie la alea cu curu mare şi părul lung, că astea îi plac lui. Şi să simtă iubirea, asta e schema. Îl şterg pe spate, îl tund, îi citesc, îi fac supă, nu îi place o arunc, vrea bere bem bere, iese la fotbal, merg şi eu. Ţine cu Jiul, fac şi eu galerie. Se suceşte că vezi Doamne parcă îi place mai mult cum joacă Corvinul, ţin cu ăia şi înjur Jiul, ce mare scofală? Nu are tupeu să îmi zică să plec. Păi, la noi la Petroşani, toate fufele tot cu ochii după el că domnu inginer în sus, în jos, în draci să le pieptăne. E un oraş mic, tuşa Jeni şi mulţi vor să îţi facă rău. Bine, eu fiind şi însărcinată şi ceva îmi spune că va fi şi băiat, vă daţi seama că ceva mândrie masculină are în el şi că va fi tată şi că va avea funcţie. A intrat şi în partid. Cum să nu intre? Păi, altfel stăm pe lista de aşteptare pentru casă mult şi bine. Am vorbit şi eu cu tipul de la COM, i-am băgat un cartuş de Kent, în fine, cum se face, să vadă omul că eşti atent cu el, să te ţină minte cum ar veni, ştiţi? Ia, vine. Gata, iubire? A fost bine? Mai vrei roşie? Dă că tai eu. Castravete mai vrei, iubire? Ăsta mic sau ăsta mare?“ (Tatăl meu, Iosif, p. 318)
Și câteva fragmente din Precum online, așa și pe pământ:
„Totuşi, nu uita! Pe fb nu există viaţă dacă ea nu e fericită. Aici tot ce ţi se întâmplă este mai binele tău. Lumea trebuie să te invidieze şi să vrea ce ai tu. Copilăria trece, impresiile rămân.“ (p. 37)
„Lumea se arată. Le are şi cu cultura şi cu natura, şi cu grătaru şi cu Rebengiuc. Pe fb trebuie să comunici că tu zilnic trăieşti o experienţă, trăieşti viaţa din plin, n-ai timp de tristeţe, mereu călare pe situaţie, aoleu şi vai de mine, să nu scap ceva, să nu fie ceva important care să se ţină fără mine. Acţiune, seism, adrenalină.“ (p. 47)
„Creatorii de conţinut de pe FB sunt fix praf. Ce draci de conţinut e ăla să îmi povesteşti viaţa ta? Nu-mi ajunge viaţa mea? Păi, dacă mă apuc eu să-ţi povestesc tot ce trăiesc te ia capu. Păi, n-avem toţi o viaţă? Deci toţi suntem creatori de conţinut. Ce facem, ne amestecăm conţinuturile între noi acuma? Vrei să stai în Ghica Tei şi io să vin în Prelungirea Ghencea? Mamă ce mişto e! Am făcut schimb de conţinut. Cum te simţi în conţinutul meu? Este că eşti mai odihnit aşa?“ (p. 110)
„Ai informaţia, ai tehnologia, ai puterea, nu? O viaţă în continuă conexiune. Suntem cablaţi la atâtea surse că e de mirare cum nu intrăm în scurtcircuit.“ (p. 119)
„FB e ca oamenii, o capcană. Te atrage, îţi provoacă curiozitatea, te înhaţă în mrejele ei şi îţi mănâncă timpul, adică Viaţa.
Ei, FB-ul nu ar fi avut atâta succes dacă înaintea lui nu s-ar fi inventat telefonul mobil. A fost unul cu minte odihnită care ce s-a gândit el? Bă, de ce să plece omul cu mâna în cur d-acasă? Dar ce să ia, în afară de chei şi ţigări? Televizorul? Radioul? Telefonul din perete? Dar dacă le-ar lua pe toate trei? Şi s-a apucat minte creaţă ăsta şi a îndesat într-un dreptunghi şi radioteleviziunea, şi lanterna şi telefonul şi caietul maculator şi cărţile şi jocurile şi aparatul de fotografiat. Dacă mai reuşea şi aragazul şi maşina de spălat era dat dracu.
Dar acuma ce a observat el? Telefonul le are pe toate astea dar parcă n-ar niciun haz, nu e caterincă, nu e bagabonţeală, bârfă, scandal. Aşa a venit un băiat la care nu îi plăcea materiile obligatorii, unul Mark şi a inventat reţeaua asta de fraieri. Că până să existe FB plecai de acasă şi rătăceai singur şi pustiu ca geniu lui Eminescu, n-aveai o gaşcă, o gălăgie, îţi ţiuia tăcerea în creier, te plictiseai mergând pe stradă tu şi cu tine, în staţia de autobuz, la coadă la taxe şi impozite. Telefonul era degeaba până să existe în el FB.“ (pp. 124-125)
