Femeia în teatrul vestic românesc

de Miruna-Alexandra Grozav

Prin articolul de față îmi propun să reflectez asupra prezenței feminine în lumea teatrală românească (îndreptând accentul mai cu seamă spre vestul țării) – și să vă invit și pe dumneavoastră să vă alăturați reflexiei, întrucât subiectul este unul „tânăr” ce a început a fi explorat abia în urmă cu câțiva ani (oferind, deci, puțină bibliografie de specialitate).
În procesul de documentare pentru scrierea unui text post-dramatic pe tema „femeia în lumea artei”, am avut prilejul de a intervieva personalități ce activează în multiple ramuri artistice (teatru, muzică, dans, arte plastice), descoperind astfel că multe dintre femei
s-au confruntat de-a lungul carierei cu: inegalități salariale, imposibilitatea obținerii unui job în domeniul cultural pe motive influențate de gen, șantaj emoțional, condiționări indecente și stereotipuri imbatabile. Așa a înmugurit interesul meu pentru un subiect încă tabu și tăios. Așa a înmugurit și impresia că femeile se joacă „De-a v-ați ascunselea” cu regimurile politice și contextele sociale; iar atunci când reușesc să câștige „jocul”, le putem vedea sau auzi și noi, din scaunele roșii și tapițate.
Știm că în obiceiurile tradiționale românești cu caracter dramatic – numite și teatru popular – cum sunt colindatul, Călușul, Junii, Plugușorul, Steaua, Capra, Ursul ș.a., bărbații dominau scena, femeile având ocazia de a lua parte doar la unele colinde sau la Baba Dochia și ceremoniile legate de fertilitate și de ciclul agrar. Dezechilibrul dat de accesul limitat la teatru (aflat în strânsă legătură cu accesul limitat la educație al fetelor – comparativ cu frații lor mai norocoși) continuă și după apariția primului spectacol teatral (așa cum înțelegem noi în prezent termenul) în limba română, ce a avut loc la Iași, pe o scenă improvizată din casa lui Costache Ghica, în decembrie 1816, ilustrând o pastorală, prelucrată de Gheorghe Asachi – piesă naivă a cărei reprezentare a constituit actul de naștere al teatrului românesc cult.
Într-unul dintre articolele sale, George Banu a remarcat modul în care, în secolul al XIX-lea, femeile erau protagonistele reale ale teatrului!… Dar nu pe scenă, ci în primul rând în loje – amplasări ce „le serveau drept cadru pentru a se expune, a străluci și a exalta privirile”… Și le obiectivizau fățiș, dacă îmi permiteți a adăuga. Aflăm că atunci când vreun bărbat se plasa în primul rând, publicul striga reproșuri dure. „Loja – acolo femeia se arăta și captiva atenția. Loja lui Renoir e o emblemă: femeia se lasă admirată în timp ce bărbatul cu binoclu explorează sala în căutarea altor prezențe”. Așadar, femeia secolului al XIX-lea nu prea câștiga la v-ați ascunselea. „Sala a fost scrinul femeilor… Teatrul a valorizat prezența femeii în sală, dar i-a și instrumentalizat puterea de atracție”.
Să înaintăm – totuși – prin istorie și să ne îndreptăm spre vremuri în care teatrul instrumentalizează în loc de atracție – talentul, ambiția și creativitatea femeii, vremuri în care sala devine scenă și scrinul, cutia Pandorei.
Până să ajungem acolo, trebuie să traversăm comunismul – perioadă în care teatrele acceptau cu greu textele românești propuse, astfel că, pentru a putea introduce politicul și ideologicul, regimul a impus o „normă” de includere în repertorii a autorilor români. De multe ori teatrele scorneau tot soiul de găselnițe pentru a nu monta de fapt piesele – de pildă recitaluri de poezie de autori români (Eminescu fiind favorit).
După 1989, lucrurile au luat o turnură mult-așteptată: femeile au primit șansa de a-și face prezența simțită cu adevărat în peisajul cultural românesc – în ultimii 30 de ani dominând chiar unele sectoare precum critica (aflându-se aproape numeric de bărbați și pe tărâmul dramaturgiei și regiei). Această schimbare a fost influențată și de mișcările feministe, și de o conștientizare mai profundă a necesității reprezentării echitabile a femeilor în artă și cultură.
Astfel, teatrul vestic românesc contemporan reflectă o diversitate mai mare de perspective și experiențe, datorită contribuției esențiale a femeilor în acest domeniu.
În întâmpinarea afirmației mele vine Elena Coman prin teza sa doctorală – studiu prin care aduce la cunoștință o parte din situația actuală a dramaturgiei românești: între anii 1990-2020 au avut loc 267 de premiere realizate pe texte dramatice contemporane – numărul crescând gradual de la an la an (fapt ce are la bază factori precum: dezvoltarea mediului independent și generarea unor contexte de lucru pentru dramaturgia prezentului; organizarea unor proiecte, programe și concursuri dedicate dezvoltării și promovării dramaturgiei românești contemporane; diversificarea repertorială a teatrelor de stat; schimbul de experiență între creatorii români și cei din străinătate).
Din punct de vedere al repertoriilor de dramaturgie românească contemporană, observăm că centrul și vestul țării, prin zona Transilvaniei și a Banatului, s-au dovedit a fi cele mai prolifice în perioada 1990-2020. Zona Banat-Crișana se poate lăuda cu aproape 50 de producții de acest soi. Să ne întoarcem însă la tema articolului nostru. Pe partea de dramaturgie (în teatrele de stat), vocile feminine sunt cele mai puternice; cei mai montați dramaturgi (dramaturge, mai exact) fiind: Alina Nelega (12 spectacole), Mihaela Michailov (8 spectacole), Elise Wilk (7 spectacole). Alte câteva nume feminine sonore sunt: Gianina Cărbunariu (totodată regizoare foarte apreciată), Saviana Stănescu, Lia Bugnar, Alexandra Badea, Carmen Lidia Vidu, Alexandra Felseghi.
Articolul de față își propune o radiografiere repertorială parțială a instituțiilor teatrale de stat din regiunile vest, nord-vest, sud-vest ale României. Spun parțială întrucât ea cuprinde statistici legate de numărul regizoarelor și dramaturgelor, nu și numărul actrițelor angajate. Împinsă de curiozitate, am hotărât să accesez site-urile instituțiilor ante-menționate pentru a afla câte dintre spectacolele regăsite în categoria „repertoriu curent” au la bază o dramaturgie contemporană românească sau o regie „feminină”.
Fără alte adăugiri, situația din cele mai vestice 4 teatre românești este următoarea: Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad are în repertoriu curent 3 spectacole pentru adulți, semnate de femei și 9 pentru copii (Trupa de Marionete Arad); Teatrul de Vest Reșița – 5 spectacole, toate pentru copii; Teatrul de Artă Deva are un spectacol pentru adulți; Teatrul Național „Mihai Eminescu” Timișoara are 13 spectacole pentru adulți și Teatrul „Merlin” – 8 pentru copii. Regiunea nord-vest: Teatrul „Regina Maria” Oradea – 6 spectacole pentru adulți, 8 pentru copii (Trupa Arcadia); Teatrul de Nord Satu Mare – 7 spectacole pentru adulți, 2 pentru copii; Teatrul Municipal Baia Mare – 9 pentru adulți, 7 pentru copii (Teatrul de Păpuși); Teatrul Național Cluj-Napoca – 6 pentru adulți și Teatrul de Păpuși „Puck” – 13 pentru copii. În sud-vestul țării: Teatrul „Elvira Godeanu” Târgu-Jiu are 6 spectacole pentru adulți, 2 pentru copii; Teatrul „Anton Pann” Rm. Vâlcea – 1 pentru adulți, Teatrul Municipal „Ariel” Rm. Vâlcea – 5 pentru copii; iar Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova – 12 pentru adulți și Teatrul „Colibri” – 7 pentru copii.
Topul producțiilor „feminine de stat” pentru adulți este (crescător): Baia Mare (9), Craiova (12), Timișoara (13 producții). Același top, dar al producțiilor destinate copiilor: Timișoara și Oradea (8 – la egalitate), Arad (9), Cluj-Napoca (13 producții).
Totalul producțiilor vestice aflate în repertoriile curente, semnate de femei este: pentru adulți – 63; pentru copii – 66. Deși aflate la o distanță infimă, cele două rezultate relevă aspecte diferite: în primul rând, numărul spectacolelor pentru copii este în majoritatea orașelor considerabil mai mic decât al celor pentru adulți, așadar nu putem spune că femeile au parte de aceeași „deschidere” pe scena de copii sau pe scena „mare” – observația mea nu se dorește nicidecum a fi peiorativă, întrucât a crea un spectacol bun pentru copii este o muncă enormă ce presupune atenție și disponibilitate ludică. În concluzie, procentual, numărul producțiilor pentru copii semnate de femei este mai mare decât numărul producțiilor pentru copii semnate de bărbați – acesta nefiind și cazul producțiilor destinate adulților.
Deși provocările femeilor în lumea artei nu au dispărut complet, contribuțiile lor subliniază o transformare constantă, în care granițele tradiționale se estompează, lăsând loc unor forme de expresie tot mai autentice și mai personale. Această prezență, subtilă dar fermă, redefinește treptat teatrul ca un spațiu al diversității și al dialogului deschis.