de Claudiu Groza
E foarte greu să spui o anecdotă într-o oră, ținând auditoriul în suspans, fără să caște și să-și butoneze gadgeturile. Mai ales când nu folosești cuvinte, ci doar mișcări, sugestii, ca într-un joc de mimă – chiar și pantomima, cât de hăruită, are limitările ei…
Dar am asistat anul trecut la un banc spus într-o oră, copios prin umor și magistral prin mijloace: spectacolul Șantier, în regia și dramaturgia lui Victor Olăhuț, de la Teatrul Municipal Baia Mare. O oră în care spectatorul asistă la… construcția și deconstrucția unui șantier autohton, în care s-au adunat toți Doreii neamului și toate ticurile meșterilor de duminică. O oră de râs continuu, dar cu tâlc sesizat instantaneu ca la o conferință despre mentalități și năravuri naționale. O poveste narată, adică jucată, înfățișată cu „vitrion” caragialian, cu absurd ionescian și frustă tușă neaoșistă.
Victor Olăhuț e un regizor cu fler pentru teatrul popular, dacă ar fi să dau un nume programului său de montări pentru spațiul rural: are și mult umor, și o bună știință a „livrării” mesajului artistic, o capacitate ingenioasă de simplificare a mijloacelor, cu rezultate maxime. Șantier e o dovadă în cheie „urbană”, dacă vreți, deși amenajări de genul celei prezentate pe scenă pot exista în orice loc, așa cum există parcuri în pădure sau săli de sport în sate cu populație exclusiv senectă. Nu mă mir că, ludic el însuși în spirit artistic, Radu Macrinici, producătorul spectacolului, a marșat la acest proiect.
Rezultatul este spectaculos, în pofida simplității pretextului și intrigii. N-o să detaliez anecdota, ca să nu răpesc din uimirea privitorului față de ineditul istorisirii. Povestea are un miez principal, acest șantier descris în fața noastră, dar există și mai multe narațiuni secundare sau episodice, care o îmbogățesc, fiind ele însele niște anecdote, scurte, comprimate. Întreg discursul scenic, mut, este o esențializare a poncifului, o arhetipizare a clișeului, o confirmare a preconcepției noastre mentalitare, totul într-un irezistibil registru parodic, ce îți provoacă hohote de râs, sughițuri, dar te și lasă la final cu un fel de amăreală resemnată, românească, fatalistă, dar nu depresivă, ci realistă pur și simplu.
Regizorul a mizat pe niște actori cu potențial excelent de a contura tipologii de personaje, eroi exemplari, am putea spune ricanând nițel, majoritatea niște Meșter-Strică, capabili să developeze într-un soi de ralanti cvasi-realist chiar și o secvență de câteva minute, dilatând timpul: maximum de efort, randament spre zero. Evident că asta istovește, odihna e importantă, o mică idilă șantieristică nu strică deloc; controlul comanditarului devine festivitate, apoi chef în toată regula. Șantier e un spectacol de echipă, iar echipa s-a văzut ca ansamblu, dar și ca performanță individuală, construită din mici detalii, gesturi specifice, manii, ținută, atitudine. Protagoniștii acestui regal de umor și virtuozitate a detalierii sunt Alex Macavei, Andrei Han, George Pop, Mircea Gligor, Alin Albu, Rodica Pașca, Dan Cordea, Vasile Pop, Petru Damșa, unii cu roluri mai mari, alții mai mici, dar toți cu identități bine conturate scenic. Totul în scenografia lui Mihai Vălu, cu nenumărate unelte și scule, verist: de la roabe la ciocane, saci de ciment, schele etc, cu salopete și căști de protecție, dar și cu… acareturi domestice – încă un prilej de a rostogoli gagul. Muzica joacă și ea un rol important în spectacolul fără cuvinte. Călin Ionce (coordonatorul muzical) și colegii săi (menționați mai sus) au construit practic o anecdotă adiacentă celei principale prin ilustrația muzicală și savoarea ei scenică. Nu mai puțin, mișcarea scenică pe care a coordonat-o George Pop mi-a adus frapant aminte de celebrele „coregrafii festive” din spectacolele comunismului, acum cu evident rol parodic și declanșator de umor.
Poate părea nițel ditirambic acest elogiu pentru un spectacol cu miză aparent facilă și futilă. Dar Șantier, după părerea mea, e un spectacol foarte profund în ce nu arată; e, de asemenea, o probă de anduranță artistică și de inventivitate estetică și de semnificații. Seamănă, dacă vreți, unui castel de nisip clădit în marginea valului, dar a cărui efemeritate nu te împiedică să-i admiri frumusețea. Adică, în cazul ăsta, să-i apreciezi umorul și tâlcul…
Teatrul Mumicipal Baia Mare
Șantier
Regia și dramaturgia: Victor Olăhuț
Scenografia: Mihai Vălu
Distribuția:
Alex Macavei, Andrei Han,
George Pop, Mircea Gligor,
Alin Albu, Rodica Pașca,
Dan Cordea, Vasile Pop,
Petru Damșa
