de Andreea Nica
Mă aflu acum în clasă, în fața lor, iar toate acele priviri mă străpung ca niște săgeți. Îmi amintesc foarte bine ce mi-au spus: că nu voi ajunge niciodată departe, că nu sunt „deșteaptă” sau „capabilă”, că visele mele sunt doar o joacă. Stau aici, cu fruntea sus, dar înăuntrul meu e un amalgam de emoții. Simt o furie mocnită, dar și o hotărâre care îmi arde în piept. E ceva ce nu mai pot ignora, pentru că anii în care m-au descurajat, în care au râs de mine și m-au subestimat, nu au făcut altceva decât să-mi dea forță.
În acele zile, parcă era un ritual – de fiecare dată când îmi prezentam vreun proiect sau răspundeam la o întrebare, imediat începeau chicotelile, șușotelile, uneori chiar glume răutăcioase aruncate în fața tuturor pentru că lor le era ciudă că sunt mai bună decât ei. Și nu veneau doar de la colegii mei, ci și de la dirigintă. Da, chiar ea, care ar fi trebuit să mă sprijine, să mă încurajeze, era prima care punea etichete. Așa arată o copilă naivă, crede ea. Râde puțin pe sub mustață, și-mi spune că „nu e pentru mine viitorul strălucit la care visez”. Poate doar o muncă mediocră, dacă sunt destul de „norocoasă”. Mă întreb adesea dacă ea chiar crede toate astea sau dacă e doar o formă a ei de a-și justifica propriile eșecuri.
Îmi amintesc cum ajung acasă, îmi las ghiozdanul, mă duc în camera mea și mă prăbușesc în pat. Știu că părinții mei mă privesc cu grijă. În acele momente, tot ce vreau e să renunț, să spun că poate au avut dreptate. Dar exact atunci, vocea mamei mele se aude: „Nu te opri, că ești puternică. Du-te tare și nu te uita înapoi!”. Mă ridic, îmi șterg lacrimile și încep să lupt din nou. Cuvintele lor mă dor, dar nu mai au aceeași putere.
Anii se scurg, și cu fiecare examen pe care îl trec, cu fiecare pas pe care îl fac, știu că sunt mai aproape de visul meu. În sfârșit ajung la liceul la care am visat, acolo unde am spus tuturor că voi ajunge, chiar dacă nimeni, cu excepția familiei mele, nu a crezut în mine. Îi simt aproape, și chiar dacă sunt acum departe de acea clasă de gimnaziu, cu acei colegi care îmi râdeau în față, îi aud încă șoptindu-mi în gând: „Realizează-ți visurile, noi suntem aici să te susținem.” Și simt o mulțumire imensă că nu m-am oprit, că am avut curajul să merg înainte.
Acum privesc înapoi, sunt fericită că am trăit acel infern de batjocură și dispreț. Dacă nu m-ar fi subestimat, nu aș fi avut acum această forță în mine. Cuvintele lor m-au motivat, iar dragostea și încurajările familiei mele mi-au fost aripi. Acum știu că nu există nimic ce nu pot face, și pentru asta le sunt recunoscătoare tuturor, chiar și celor care au încercat să mă dărâme.
Text realizat în cadrul atelierului de scriere creativă
„Scrie-te din ce vezi”, coordonat de Mihaela Michailov
