de Irina Ionescu
Ca autor (Editura Bookzone) de poezie și proză (foarte) scurtă, Horațiu Mălăele este la fel de excepțional și de… imprevizibil. Destinat creației. Protejat de inteligență, spirit ludic și simț al umorului. Toate din plin, speciale și irepetabile.
Horațiu Mălăele merită să fie și citit cu admirație.
Pentru istoriile vii, „mult prea realiste“ – brutale și înfiorătoare – pe care le scrie despre ororile închisorilor comuniste (cunoscute și ochilor de copil și „dovedite“ prin urme minuscule de ADN din sângele matern – Caseta se impune, în nici șapte pagini, cu o forță tulburătoare imensă) și spre colectivizare („aici la Tehomir, în satul satelor, satul marilor minuni și al suferințelor fără număr“/„satul spaimei și al grijilor, condamnat la moarte de niște neisprăviți ce încercau să vindece lumea, otrăvind-o“) sau despre cenușiul existenței („lung tren de călători, plin cu oameni obosiți, tăcuți și nemișcați, aidoma unor păpuși uriașe cu fețe de ceară“ – Pașcani), un alt fel de temniță, unde invitația senzațională de a urca în Orient Expres nu stârnește nici cea mai infimă curiozitate sau de unde, prin puterea „fantastică“ a literaturii, personajele se transformă peste noapte și pleacă departe, să trăiască așa cum au visat și nu credeau că va fi vreodată posibil (O poveste cam ciudată).
Pentru mărturia plină de nostalgie, ca „o chemare tainică și dureroasă, ca un îndemn la împăcare, o muzică venită de dincolo de pasiunea vieții și de vremelnicia lucrurilor, o lacrimă a trecutului“ a copilului/adolescentului din Tehomir, prins între contrastele foarte puternice și extrem de dure ale istoriei, fascinația lumii circului și a realității/imaginației erotice.
Pentru povestea de dragoste și de-o viață de singurătate, trăită în Tristețea ploilor – unde altundeva, decât? – între București și… Paris – locul în care se deprinde… „taina zborului“.
Horațiu Mălăele este convins că „lumea reală, cu toată cruzimea ei, poate fi răsturnată în apele propriilor oglinzi și reconstruită după bunul plac și în avantaj, fără nicio părere de rău“. Nu știu dacă are dreptate în totalitate, dar vă invit să îl citiți.
Timpul petrecut în compania persoanejelor sau versurilor sale va fi cu siguranță un timp câștigat, iar tot ce scrie Horațiu Mălăele – cu economie de cuvinte, dar o imensă „risipă“ de talent – vă va însoți în gând mult timp, și vă veți surprinde zâmbind amuzați sau căutând „prin gropile pământului și molozul metafizic, rostul nostru pe această lume din acest fără de capăt univers.“
Câteva amintiri literare, care „rămân singura noastră avere statornică“, desprinse din paginile unor cărți.
„Mi-aș fi dorit să cred că fiecare rid ascunde o întâmplare. Mi-aș fi dorit să cred că în fiecare zbârcitură a pielii mele se află o lecție de viață învățată cu prețul suferinței. Zero! Nimic din toate astea. […] Asta e! Ne naștem, ne învârtim câțiva ani, după care începem să ne descompunem. Când viața obosește, procesul descompunerii este preluat de moarte, care desăvârșește lucrarea. Ce rămâne intră în circuitul mineral. Asta-i toată filozofia! În orice caz, tot ce știm! Restul, speculații, presupuneri și șarlatanie. Mă iartă, Doamne!“ (Tristețea ploilor, p. 24)
„Părăseam un București și mizerabil, și strălucitor, ce adăpostea dintotdeauna frumoasele noastre femei, nenorociții străzii, șomeri, muncitori, comuniști, țărăniști, liberali, legionari, iar printre ei, aroganți și triumfători, olimpienii culturii de azi și dintotdeauna, Enescu, Ionescu, Sebastian, Cioran, Eliade, Arghezi, Minulescu, Goga și, laolaltă cu ei, viitorii pușcăriași martiri ai închisorilor comuniste, Țuțea, Noica, Vulcănescu, Steinhardt. Atunci eram prea tânăr ca să-i cunosc și prea superficial ca să-i apreciez. Mai încoace, citindu-i, de câte ori mi-aduc aminte c-am trăit printre ei, aproape atingându-i, sunt cuprins de o aleasă emoție. O lume rară sub roțile istoriei.“ (Tristețea ploilor, p. 27)
„Fără ispita performanței, scriu poezie pentru că ăsta mi se pare a fi singurul mod agreabil de a sta de vorbă cu viața.“ (Tristețea ploilor, p. 61)
„A fost odată un om…
Ce-a vrut… a fost un pic…
Și el acolo un om…
Un fel de… cum să zic?…
Natura noastră condamnată
Să-ncapă în «a fost odată».“ (Autobiografică)
„Eu cred că moartea
este o treaptă
ascendentă“.
„Nu vă urcați prea sus,
să nu cădeți!
Cobor eu!“
„De fi-va supărarea ta pernă de pat
Pe care somnu-ți stă culcat,
De fi-va ea, așa cum pare,
O mică sau mai mare supărare,
Tu află acuma, mândra mea poveste,
Că, dacă totu-i trecător, și asta este…“ (De fi-va…)
„Va fi-ntr-o noapte, poate-o zi,
Când vei muri, când voi muri…
Dar ce contează, noapte, zi,
De vei muri, de voi muri!…
Căci mult mai important ca
timpul,
Pământul, cerul sau Olimpul,
E datu-acesta, că-ntr-o zi
Nu vei mai fi, nu voi mai fi…“ (Memento mori)
„Obosită-n bălării,
Ofta Moartea:
– C’est la vie!…“ (Resemnare)
