de Nona Rapotan
Unul dintre spectacolele care se joacă de ani buni (cu sala plină ochi de fiecare dată) O mie de motive,în regia lui Horia Sur, un one-man-show în care Florin Piersic Jr. demonstrează că teatrul este emoție pură combinată cu mult, foarte mult profesionalism. Gândindu-mă la spectacolul Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad, Luntrașul, mi-au venit în minte câteva motive pentru care aș reface oricând drumul către orașul din vestul României, nu știu dacă chiar o mie s-ar regăsi în final pe listă, dar cel puțin câteva zeci tot aș fi capabilă să enumăr. Las aici doar câteva dintre motivele pentru care Luntrașul mi se pare a fi spectacolul care marchează un vârf al carierei profesionale a regizorului premiat la Gala UNITER 2022.
Povestea: o crimă săvârșită în urmă cu zece ani, mascată foarte bine în spatele unei dispariții misterioase; un miez de policier îmbrăcat în hainele unui conflict religios care a măcinat zeci de ani ținuturile Irlandei de Nord. Un pretext care mi-aduce aminte de serialul Patria ce poate fi văzut pe MAX, platforma online de filme HBO; serialul de opt episoade realizat după romanul Patria de Fernando Aramburu debutează cu un episod dedicat conflictului din Țara Bascilor, unul de sorginte etnică, în care ETA a jucat un rol decisiv. Conflictele interetnice sunt pe cât de sângeroase, pe atât de absurde, la fel ca acelea interconfesionale. Pe Horia Suru nu l-a interesat (în mod expres) să pună în evidență conflictul originar de care s-a folosit Jez Butterworth pentru a scrie Luntrașul, în schimb l-a interesat să pună în evidență efectele acestui conflict asupra evoluției relațiilor dintre membrii familiei celui omorât cu sânge rece și aruncat în mlaștină.
Personajele: în ciuda unei distribuții foarte numeroase (peste 20 de actori pe scenă), personajele își păstrează identitatea până la final. Îți rămân în memorie oamenii, cu trăsăturile lor pozitive și negative, portrete lucrate în detaliu, astfel încât povestea e pe cât de autentică, pe atât de tragică.
Distribuția: se știe prea bine că dacă vrei să ascunzi imperfecțiuni sau să muți atenția celui din sală de pe ceva ce nu vrei neapărat să se vadă, aduci copii în scenă (și/sau animale). În spectacolul regizat de Horia Suru copiii sunt parte din familie, n-au cum să lipsească. Două generații de copii, băieții adolescenți sau tineri imberbi, iar fetele aflate la vârsta candorii, pudorii și curiozității ținută cu greu în frâu. Regizorul nu e la primul spectacol în care lucrează cu copii, de aici și nota de autentic în jocul acestora. A lucrat mult cu ei, încât să se simtă bine pe scenă, casa familiei Carney devenindu-le acasă.
Dramaturgia: spectacolul, în ciuda celor trei ore, nu plictisește deloc, dimpotrivă. E un parcurs dramaturgic gândit milimetric, astfel încât monologurile să vină firesc, momentele de grup să nu fie nici prea zgomotoase, nici marcate de nota de aglomerație pe care o găsești în multe montări gândite imperfect.
Scenografia: Luntrașul are parte de o așezare la scenă demnă de carte poștală numai bună de trimis membrilor familiei plecați în lume. O minuție greu de depășit pusă în slujba detaliilor care fac diferența. Bianca Veșteman și Grigore Pușcariu dovedesc aici că înțeleg rostul obiectelor în scenă, sunt absolut convinși că fiecare element de decor sau detaliu de costum contribuie la crearea atmosferei sau cadrului specific unui moment anume.
Ilustrația sonoră: Cezar Antal a compus momentele muzicale originale, inclusiv versurile melodiilor cântate de băieții Cormoran. Songurile tinereții noastre, a celor care astăzi bifăm cifre de 50+, aduc doza de nostalgie caracteristică oricărei reuniuni de familie.
Bács Miklós: merită să mergeți la Arad fie și doar ca să-l vedeți jucând… altceva. E unul dintre rolurile care-i vin mănușă, un lider de familie dominat de remușcări și pus în situația de a dezamorsa conflicte greu de surmontat. Admirabil felul cum se raportează la copiii din distribuție, o atitudine de pater familias imposibil de imitat. E unic Bács Miklós în generozitatea lui nemărginită, una pusă în slujba teatrului, ceea ce mă face să-i mulțumesc la fiecare nouă apariție pe scenă.
Roxana Sabău: a mai jucat acum câțiva ani într-un spectacol regizat de Horia Suru (Don Juan se întoarce de la război), dar acum face un rol de anvergură, care-i pune în valoare pofta de joc, dar și nivelul profesional atins. E un amestec de naturalețe și angoasă împachetat într-un ghem de emoții din care se desfac firele care duc către fiecare membru al familiei în parte.
Carmen Vlaga Bogdan: un rol care-i pune în valoare capacitatea de introspecție. Rareori mi-a fost dat să văd pe cineva jucând atât de bine absența. Soția lui Carney, mama copiilor, care ar trebui să fie și stăpâna casei, ajunge o umbră care bântuie viețile celorlalți. Dacă reușește sau nu să se adune și să-și ia în serios rolul de stăpână a locului, aflăm abia în ultima parte a spectacolului, ceea ce contribuie în mod decisiv la menținerea spectatorului în plasa reprezentației.
Luntrașul, spectacolul teatrului din Arad: o frescă a lumii contemporane, dominată de fantomele trecutului, măcinată de patimi și vini imposibil de surmontat în absența lucidității. O simfonie a detaliului din care ieșim cu toții câștigați, actori și spectatori, deopotrivă.
Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad
Luntrașul
de Jez Butterworth
Traducerea: Bogdan Budeș
Regia artistică: Horia Suru
Scenografia: Bianca Veșteman & Grigore Pușcariu
Lighting design: Horia Suru & Alex Dancu
Muzica originală: Cezar Antal
Ilustrația muzicală: Horia Suru
Distribuția: Bács Miklós, Roxana Sabău, Carmen Vlaga Bogdan, Ovidiu Ghiniță, Adriana Ghiniță, Ștefan Statnic, Dorina Darie Peter, Petre Ghimbășan, Călin Stanciu, Ștefan Dogaru, Tudor Jula, Alex Popa, Medeea Chiriac, Calița Nantu, Cosmin Blaga, Florin Covalciuc, Marian Parfeni, Theodora Sumăndan, Sofia Muntean, Nina Vasiljević, Alecsandru Boteș;
