de Cosmin Stănilă
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la adolescența mea, habar n-am de unde să o apuc. Nu are un început – la fel cum conștiința în sine nu are un început. Viața biologică începe când te naști, dar viața conștientă nu are un punct zero: te trezești că ești copil, poți să readuci în minte câteva prime amintiri, dar nu poți să pui degetul pe momentul în care ai început să fii prezent în sensul mental și spiritual, atent la propriile dorințe și gânduri, nu poți să depistezi punctul în care ai devenit într-adevăr conștient. La fel se întâmplă și cu adolescența, nu știi sigur când începe, când copilăria încetează să mai aibă parametrii obișnuiți și devine altceva, care schimbă valorile, prietenii, corpul, gusturile și felul în care te percepi.
Personal, cel mai bine mă raportez la sfârșitul adolescenței, la terminarea liceului, la bac, la o despărțire lungă de locuri, familie și prieteni, plecarea la facultate și începerea unei vieți destul de diferite, lucruri care s-au întâmplat pentru mine acum zece ani. Perioada asta are parfumul ei, dar obiectiv vorbind, faptele pe care mi le pot aminti sunt firave și, ca s-o spun sincer, destul de banale și neinteresante. Ori, să faci un spectacol de teatru pentru adolescenți, pornind de la această masă amorfă, poate să fie intimidant.
Când am început proiectul Cabaretul adolescenței, am stabilit, împreună cu regizorul spectacolului, Mark Cristopher Demeter, și cu inițiatoarea proiectului, Denisse Moise, că vom începe să explorăm tema adolescenței prin a invita oamenii să răspundă la câteva întrebări despre perioada adolescențelor lor. Am adresat întrebările atât celor care încă sunt adolescenți, cât și celor care au fost mai demult și care doresc să regăsească atmosfera acelor vremuri. Formularul cuprindea întrebări de genul: Ce melodii asociezi cu adolescența ta?
Ce mănânci/mâncai cel mai des în adolescență? Care era un slang (un argou) pe care îl folosești/foloseai des cu prietenii tăi? În ce fel te simți/simțeai diferit(ă) de adolescenții din jurul tău? Cum ai resimțit dragostea în adolescență? Care crezi că este cea mai mare frică a adolescenței tale? Ce ți-ai spune dacă te-ai întâlni cu tine adolscent(ă)? Răspunsurile au fost variate, am primit tot felul de confesiuni, unele șocante, altele emoționante, altele problematizante.
Am trecut, ajutați de ele, prin atmosfera Bucureștiului post-decembrist, prin locurile în care stăteau rockerii din Bacăul anilor 2000, printr-un liceu de mate-fizică al anilor ’80, Costineștiul părinților noștri și multe altele. S-au conturat teme predilecte ca prietenia, dragostea, familia, școala. Materialul era interesant ca varietate de atmosfere, dar aproape deloc teatral.
Odată ce au fost aleși actorii (Ioana Tănasă, Valentina Moghină, Claudia Dinu, Armand Crișan) a trebuit să plonjăm cu capul înainte. Așa că am început să vorbim despre propriile noastre adolescențe. Procesul „devised” de scriere al unui text de teatru este, din experiența mea, unul foarte fluid. Se discută foarte mult. Se citește. Se văd filme. Se improvizează. Se fac nenumărate exerciții de scris cu scopul de a excava acel ceva care te-ar putea face să zici „da, pe asta o s-o folosim!”. Am reușit să ne decidem asupra câtorva teme care ni s-au părut că definesc adolescența: sentimentul de excludere, furia, nevoia de a fi înțeles, descoperirea de sine, sentimentul de nemulțumire, prima despărțire, relația cu familia, singurătatea (frica de a rămâne singur și excluziunea). Pornind de la ele, ne-am dat seama că putem defini adolescența ca acea perioadă în care te confrunți cu foarte multe prime dăți. Spre deosebire de copilărie, aceste prime dăți au caracterul că sunt independente de o ființă adultă, le experimentezi singur, pe propria piele și trebuie să le gestionezi în mare parte tot singur, chiar dacă ai suport parental. Când pici, poți să povestești cuiva despre asta, dar de ridicat, trebuie să te ridici singur.
Am alcătuit o listă cu cele mai importante prime dăți: prima țigară, primul job, prima dragoste, prima despărțire, prima beție, primul sărut, prima relație, prima experiență sexuală, prima depresie. Am scris un mic „sinopsis” fiecare pentru fiecare – cam cum ne aminteam că s-a desfășurat evenimentul. Pornind de la aceste sinopsisuri, actorii au improvizat și au scris scene de dialog. Am obținut o amestecătură de secvențe cu potențial, dar, în orice caz, o amestecătură. Ce ne-a ajutat să le ordonăm a fost exercițiul de a îngloba toate aceste momente: să ne descriem adolescențele ca pe un film. De exemplu: „Cosmin e în clasa a noua și intră într-un grup de prieteni care obișnuiește să meargă la concerte de rap. Acolo o întâlnește pe X…” etc. Rezultatul a fost emoționant și revelator – am aflat unii despre alții lucruri pe care nu le-am fi descoperit altfel și am găsit zona asupra căreia să focusăm conținutul viitorului spectacol: o poveste care cuprinde toate etapele esențiale ale adolescenței.
Teatrul De Vest Reșița
O poveste normală despre o fată normală
Dramaturgia (din texte de la întreaga echipă): Cosmin Stănilă
Regia: Mark Cristopher Demeter
Scenografia: Alexandra Budianu
Muzica: Zoltán Marton
Cu: Armand Crișan, Claudia Dinu, Valentina Moghină, Ioana Tănasă
