de Nona Rapotan
Spre deosebire de anul trecut, când spectacolele au fost în format clasic, cu publicul în sală și actorii pe scenă, anul acesta showcase-ul propus de Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” Petroșani a propus trei producții în care publicul este fie invitat în mod explicit să se implice în derularea momentelor scenice, fie se află foarte aproape de cei care joacă, astfel încât relațiile dintre actori și cei pentru care (se) joacă să fie nu doar directe, nemediate de nimic, ci și încărcate de foarte multe emoții.
Flori de mină de Székely Csaba în regia lui Botond Nagy a deschis seria celor trei seri de teatru. Textul nu e la prima montare pe scenele românești, ceea ce a creat niște așteptări publicului. Încercarea de a combina jocul și construcția relațiilor dintre actori cu proiecțiile video și filmările live a eșuat total, astfel încât la final am ieșit bântuită de o întrebare fără răspuns: de ce să stai mai bine de o oră și jumătate pe o bancă (improvizată) nefiresc de tare, căutând sensul și rostul unor replici ce păreau că sunt înghițite de spațiul scenic. Despre comunitățile de mineri s-au spus multe de-a lungul anilor, s-au făcut studii și s-a încercat, pe cât posibil, scoaterea de sub spectrul unor etichetări grosolane și a unor prejudecăți și stereotipuri generate de mineriadele din anii ’90 și de grevele la care apelau adesea atunci când nu li se rezolvau solicitările. Nimic despre toate acestea în spectacolul regizat de Botond Nagy, în schimb prea dese trimiterile la diversele tare sociale: alcoolismul și abrutizarea generată de condițiile foarte grele de muncă. Așa cum a construit Nagy spectacolul, realizezi (prea) târziu care sunt relațiile dintre personaje, ce rol are cameramanul care filmează live, un martor tăcut al dramei și suferinței celor care intră și ies din casa bântuită de stafiile trecutului. Speranțe irosite în van, vorbe fără rost, multe clișee puse pe tapet din dorința de a pune în evidență (multiplele) cauze ale dramei celor care locuiesc într-un spațiu ce seamănă din ce în ce mai mult cu unul concentraționar. Confuzia cu care am ieșit din sală n-a fost generată de lipsa de atenție, ci de faptul că am încercat mai tot timpul să înțeleg ce se întâmplă pe scenă, ori asta nu ține doar de nivelul meu de înțelegere, cât mai degrabă de lipsa unei coerențe dramaturgice. Rostul dramaturgului în echipa care realizează un spectacol se dovedește, iată, salvator.
Ciuleandra după romanul lui Liviu Rebreanu, în regia lui Dumitru Acriș și cu coregrafia lui Ștefan Lupu a adus în fața spectatorilor mai bine de jumătate din trupa teatrului, o distribuție foarte numeroasă pentru o scenă împărțită cu spectatorii. Albul orbitor – costumele (originale și foarte reușite, în opinia mea) și panourile care țineau loc de ecrane de proiecție, dar și de „frontiere” ale unei drame profunde – contrasta puternic cu hainele închise la culoare ale spectatorilor. Un efect obținut voit și întreținut pe tot parcursul montării. Încă din primele momente mi-a fost evident că întrebarea la care a căutat Acriș răspunsul n-a fost „de ce s-a întâmplat”, ci „ce s-a întâmplat”. Cu alte cuvinte, nu crima și cercetarea cauzelor care au condus la producerea ei au fost mobilurile acțiunii, ci ce s-a întâmplat în realitate: a fost sau n-a fost crimă. O mutare de accent riscantă, care provoacă reacții diverse spectatorilor, astfel încât unii dintre ei înțeleg relativ târziu că ei sunt jurații unui proces pentru care veniseră pregătiți să asiste. Foarte reușite momentele de grup, excelent coregrafiate de Ștefan Lupu și gândite astfel încât să pună pe fiecare actor în evidență, nu doar pe cei care joacă roluri principale. De urmărit pe viitor evoluția tânărului Mihai Rădulea, se pare că are ceva de spus în istoria teatrului românesc.
*
Urmărind Stele invizibile încercam să-mi aduc aminte când am văzut (și scris despre) Lampio și grăuntele de lumină, spectacol care face parte din repertoriul Teatrului Stela Popescu. Au foarte multe în comun cele două montări teatrale; chiar dacă subiectele sunt foarte diferite, povestea se aude și ajunge la cei din sală, impresionând profund. Cristian Marin este scenograful ambelor montări și dovedește și în recenta premieră națională a Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu” că lumina este pentru el un element extrem de important în construcția și definirea la nivel de imagine a spațiului scenic. Lumina devine, rând pe rând, apanajul eroinei (interpretată de Patricia Buraga), amprentă identitară și subiect al unei relații foarte speciale dintre ea și tot ceea ce o înconjoară. Regizorul Sorin Militaru reușește să pună valențele textului în valoare, creând spectatorului loc special pentru interogații și dialoguri interioare. Un spectacol pentru adolescenți, care poate contribui activ la crearea unor punți de comunicare solide intergeneraționale.
Un showcase menit să pună în valoare trupa teatrului. Mică din punct de vedere numeric, dar cu actrițe și actori dornici să se afirme și să se dezvolte, trupa teatrului din Petroșani are nevoie de cât mai multe întâlniri cu regizori diverși, de workshopuri cu specialiști, astfel încât să ofere publicului spectacole de calitate. Felicitări echipei manageriale, showcase-ul și-a dovedit deja utilitatea.
